Îmi place când văd copii pe stadion pentru că mă văd pe mine în ei, la fel de entuziast, la fel de dornic să-mi port fularul în zi de meci şi de nerăbdător să ajung la stadion pentru a vedea jucătorii. Îmi plăcea să-i privesc încălzindu-se înainte de meci şi urmăream în special exerciţiile pe care le făcea cu portarii antrenorul Andrei Şanta. În ultimul sezon şi jumătate nu ştiu dacă am prins mai mult de 5 încălziri, mai mereu urcând în tribună deodată cu intrarea echipelor pe teren, uneori abia-abia la timp pentru a ridica fularul şi a cânta imnul.

Vedeţi voi, avem tendinţa de a uita motivul pentru care am fost prima dată pe stadion şi ce anume ne-a făcut să revenim. Fotbaliştii! Eroii noştri din fiecare week-end şi din restanţa de miercuri. Visam să fim cândva ca ei atunci când eram ca puştii din imagine, să bucurăm cu golul nostru, parada noastră, tackling-ul nostru, un întreg stadion şi să ne auzim numele scandat de mii de oameni. Chiar de ne-am găsit alte ocupaţii între timp, uităm că am continuat să mergem în tribune pentru simplul fapt de a ne simţi cumva de folos, cu o încurajare, o cântare, un îndemn; uităm că mergem în continuare pe stadion ca să ne revedem eroii (pentru că tricourile nu-şi schimbă culorile niciodată) şi să ne retrăim copilăria, apoi, la un luft sau o gafă, să oftăm, să înjurăm poate, să batem cu pumnii în scaune şi, nu în ultimă instanţă, să ne şoptim în gând că noi am fi lovit mingea aia mai bine, dacă nu era să reunţăm la fotbal.

Dar şi ei, fotbaliştii, au tendinţa de a uita de ce s-au apucat de acest sport. Cu siguranţă la început nu a fost vorba de bani. Niciodată nu e vorba de bani, dorinţa asta a venit pe parcurs când impresari şi alte persoane le-au băgat în minte că ăsta ar fi scopul suprem în fotbal. Dar putem vedea în ochii lor copilăria atunci când vin aproape de noi pe gard ca să sărbătorească golul. Putem vedea în pumnul ridicat în aer la apărarea unui penalty aceaşi mândrie ca la puştiul care respinge cu piciorul un „11 metri” tras de la 5 paşi pe terenul din stradă. Jocul ăsta e atât de frumos pentru că oricine, la orice vârstă, poate fi erou, pentru că depinzând de alţii în atingerea acestui ţel înveţi ce înseamnă să ai încredere, ce este sacrificiul de sine, ce înseamnă să fii altruist, să ai demnitate onoare.

În fiecare săptămână merg la stadion curios să-mi redescopăr copilăria. De ce am întârziat în ultima perioadă atât de mult la meciuri? Poate pentru că am început să-mi pierd speranţa în regăsirea vechiului sentiment. Sper etapă de etapă la un fotbal utopic, în care cei mai mulţi suporteri sunt ca puştii din fotografie, dornici să-şi vadă eroii şi mândrii că-şi poartă fularul. În schimb dau peste oameni lipsiţi de galben-negru, dar altfel cu haine care atrag privirea, care nu au nici un interes pentru meci, important fiind antujarul şi aşteptând mai degrabă o intervenţie, prilej pentru o captură foto numai bună de pusă pe Facebook. Apoi, nici eroii copilăriei parcă nu mai sunt ce erau, acum când simulează nesimţit, cad atât de uşor sau se bucură din goluri trişate, faze pentru care în faţa blocului râdeau toţi de tine şi nu te mai alegea nimeni în echipă timp de-o săptămână. Dar eu tot sper. Şi sunt puşti ca ăştia, ca băieţii şi bătrânii de la a doua, ca vreo câţiva din peluză, care mă tot fac să sper. Mai e un Mateiu, un Ionescu, un Buga, în care văd ce mi-aş dori să văd la toţi ceilalţi fotbalişti. Iar toate astea la un loc, chiar dacă puţine, mă fac să cred că totul o să fie bine.