Munţomanii, Muncitorii, Fotbaliştii, Soldaţii, Fantomele. Aşa s-a format Steagu’

Majoritatea primilor jucători ai Steagului erau alpinişti şi schiori căliţi pe traseele şi pârtiile din Piatra Mare, Piatra Craiului, Poiană sau Postăvarul. Într-unul din momentele când nu erau pe crestele munţilor au descoperit haosul organizat al football-ului, fiind fermecaţi de „plăcerea de a da într-o bilă de piele”. În simfonia ciocanelor şi a fierului topit din Secţia 15 – Turnătorie a Uzinelor „Astra” Braşov s-a format una dintre cele mai puternice echipe ale Braşovului interbelic, care cu timpul a devenit şi cea mai iubită echipă din Ţara Bârsei şi împrejurimi.

Regimul comunist instaurat în România după al Doilea Război Mondial a făcut tot posibilul să şteargă din memorie faptele şi oamenii echipei de atunci. Motivul? O parte din jucătorii UAB-ului au luptat şi au murit pe frontul de Est al celui de-al Doilea Război Mondial, în bătăliile pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, dar şi dincolo de Nistru, în Caucaz şi Crimeea.

Aceasta este povestea lor, a primilor „stegari”, aşa cum şi-a amintit-o half-ul (mijlocaşul) Balázs în toamna anului 1974, şi cum i-a povestit-o atunci regretatului jurnalist braşovean Dan Vintilă din postura de unic supravieţuitor al echipei originale.


ÎN UZINĂ

Muncitorii fabricii ROMLOC şi-au exersat prima dată pasiunea pentru football pe la mijlocul anilor 1920, însă impactul cu deja tradiţionalele echipe ale oraşului, Braşovia, Colţea, BMTE sau Olympia a fost mult prea dur, echipa dizolvându-se după un singur sezon în Campionatul Districtual Braşov.

Un deceniu şi multe schimbări de ordin administrativ mai târziu, după ce fabrica ROMLOC a fost achiziţionată de Societatea Astra Vagoane Arad, care urma să mute o însemnată parte a producţiei la Braşov, activitatea fotbalistică şi sportivă se reia pe platforma industrială din sud-estul oraşului (actuala ROMAN S.A.) spre finalul anului 1936 în cadrul noilor Uzine „Astra” Braşov. Astfel, în secţiile UAB se formează echipe de muncitori care încep să se întreacă în campionatul intern al uzinei.

Dintre toate avea să se remarce echipa Secţiei 15 – Turnătorie.


PE TEREN. PRIMUL LOT, PRIMA VICTORIE, PRIMA BEŢIE DE FERICIRE

Motto: „Cântare munţilor cărunţi, care cu a lor creste sprijină cerul, şi a lor codrii neumblaţi, tainic leagăn unde ne-am născut”

Balázs se născuse în Şchei, în luna martie a anului 1895, iar la vârsta lui (41 de ani) a fost din start unul dintre veteranii echipei Secţia 15Numele a fost ales de maistrul Janos, unul din cei trei halfi ai echipei. Half, adică mijlocaş în denumirea modernă a jocului. Pe vremea aceea, lotul unei echipe conţinea mulţi atacanţi, câţiva fundaşi, cam doi portari – dintre jucătorii de câmp talentaţi şi pe postul ăsta, sau doar mai ghinionişti – şi vreo trei-patru mijlocaşi.

PRIMUL LOT

Ziceam de cei mai puţin norocoşi care ajungeau să apere buturile. Antal, cumnatul lui Balázs, a devenit al doilea portar al echipei în 1937, după ce şi-a luxat piciorul într-o expediţie în Piatra Craiului şi nu mai putea să alerge. Dintr-un fundaş masiv de 1,90 metri a devenit un gardian al buturilor impunător. Până atunci Tiborc ţinuse de unul singur spatele coechipierilor săi. După reprofilarea lui Antal, Tiborc a putut în sfârşit să zburde şi pe teren, devenind al patrulea half din lotul Secţiei 15.

Recent am descoperit în magazia de la stadion o minge de pe vremuri. După aspect şi greutate are vreo câteva decenii în spate. Evident că nu aparţine perioadei interbelice, dar mi se pare în ton cu articolul de faţă.

Fundaşul Heinrich era cel care manufactura mingile de joc. Făcute din piele de porc sau vită netăbăcită şi umplute cu lână ţesută, mingile cântăreau aproximativ 1,5 kilograme. Un fleac pentru gleznele lor de munţomani.

Blonzi şi mereu îmbrăcaţi la patru ace, atacanţii Frederick şi Vasilean erau vedetele echipei, micuţele tribune ale terenului amenajat lângă Gara Dârste umplându-se cu fete necăsătorite venite să-i curteze. Din lotul primului an de existenţă al echipei Secţiei 15 au mai făcut parte următorii: Gunner, Ákos, Torben, Andrass, Karl, Ciobanu şi Balaz – atacanţi, Belo – partenerul lui Heinrich din apărare, şi Zsolt – half.

Şaisprezece jucători în total şi nici un antrenor. Dar o echipă cu trei denumiri, dată fiind componenţa etnică variată – Secţia Cincispreceze, Rész Tizenöt (maghiară), Abschnitt Fünfzehn (germană) – şi o stemă menită să evidenţieze rădăcinile: „ca emblemă a fost ales steagul României, sub care se aflau steagul Transilvaniei şi cel al Braşovului, împărţite pe jumătate – Braşov în stânga şi Transilvania în dreapta”.

Încercarea de a recrea stema strict după descrierea făcută de Balázs s-a cam împotmolit la steagul Braşovului. Actualele drapele care flutură prin oraş sunt de dată recentă, iar pe net n-am reuşit să găsesc informaţii despre un steag oficial al oraşului din acea perioadă.

PRIMA VICTORIE, PRIMA BEŢIE DE FERICIRE

Faţada Uzinelor „Astra” Braşov în 1937. Între aceste ziduri vegheate de munţi s-a turnat o echipă mare. foto de la arh. Gruia Hilohi

Fără antrenor dar bine îmbrăcaţi, băieţii de la Turnătorie au turnat plumb în ghetele adversarilor din campionatul intern al Uzinelor „Astra” Braşov, calificându-se în 1937 pentru faza finală a Cupei Regelui. Aceasta era o competiţie locală pentru amatori, organizată spre sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie, menită să celebreze ziua de naştere a Regelui Carol al II-lea (15 octombrie 1893), care în acel ani împlinea 44 de ani.

Regulile jocului? Şase fabrici şi uzine braşovene urmau să trimită la Cupă două echipe desemnate în urma unui campionat intern în care fiecare juca cu fiecare un singur meci de două reprize a 30 de minute, cu nouă jucători de câmp şi un portar. În caz de egalitate după o oră de joc se executau lovituri de pedeapsă de la nouă metri. Din numărul redus al jucătorilor şi distanţa de nouă metri putem presupune că terenurile nu erau la dimensiunile standard, dat fiind caracterul amator al echipelor implicate. Secţia 15, după cum îşi aminteşte Balázs, a avut în campionatul inter-secţii un singur meci mai dificil, câştigat la doar două goluri. Probabil este vorba de meciul contra colegilor din Secţia 3 – Prese, care au fost cea de-a doua echipă calificată din partea UAB. Cel mai bun jucător al meciului primea o coroană simbolică, la finalul campionatului intern urmând să fie premiat cel mai bun jucător, în funcţie de numărul de „coroane”, cel mai bun marcator şi cel mai slab jucător, după numărul de „porci” primiţi.

Cu lacrimi în ochi, bătrânul Balázs în vârstă de aproape 80 de ani rememora în toamna anului 1974 parcursul Secţiei 15 la Cupa Regelui:

  • turul întâi: Secţia 15 7-5 Scherg I – echipa Fabricii de Stofe Wilhelm Scherg, redenumită după al Doilea Război Mondial „Partizanul Roşu”, apoi „Carpatex”
  • sferturi de finală: Secţia 15 14-1 sau 12-1 Photogen- echipa Rafinăriei de Petrol, redenumită după război „Rafinăria Braşov”, apoi „Lubrifin”
  • semifinale: Secţia 15 4-3 Kügler – echipa Fabricii de Ciment Portland Kügler & Cie, redenumită după război „Temelia”

Finala contra Scherg II s-a disputat pe stadionul „Olympia”, terenul actualului Liceu Sportiv. În noiembrie 1937, „Olympia” încă era cea mai mare arenă sportivă din Braşov, găzduind de-a lungul anilor atât meciuri amicale internaţionale între cluburi străine şi cluburile profesioniste din campionatul districtual Braşov, precum şi meciuri de Divizia A şi B.

Stadionul „Olympia” (centrul imaginii) în iunie 1934, cu trei ani înaintea disputării finalei Cupei Regelui. Dând click pe imagine pentru a o mări veţi observa mai bine marcajele de fotbal ale terenului. sursa foto: Arhivele Landului Baden-Württemberg

Nu ştim dacă meciurile din faza finală a competiţiei s-au jucat după regulile tradiţionale ale fotbalului, dar ştim că „turnătorii” i-au învins pe „ţesători” într-o sâmbătă de noiembrie cu scorul de 6-4, Frederick (dublă), Belo, Zsolt, Vasilean şi Ákos cu golurile primului triumf la nivel local.

Faima şi-au luat-o singuri, trofeul, în schimb, l-au primit din partea primarului Tarquiniu Priscu şi a unui reprezentant al Casei Regale. Pe lângă toate astea, cei din Secţia 15 au mai primit şi un premiu în valoare de 3000 de lei, plus liber în ziua de luni din partea administraţiei Uzinelor „Astra” Braşov. N-a fost suficient. După trei zile de petrecere, jucătorii nu s-au putut prezenta marţi la schimbul doi şi au fost penalizaţi cu 1000 de lei. Fără regrete!


PRIMUL ANTRENOR ŞI TRECEREA LA FOTBALUL PROFESIONIST

În ’38, pe când zăpăda de pe creste începuse să lase loc garofiţelor, inginerul Manciu, directorul UAB, i-a convocat pe băieţii din Secţia 15 ca să le dezvăluie marele său plan: formarea unei echipe care să reprezinte întreaga uzină în Campionatul Districtual Braşov. În sistemul piramidal al fotbalului românesc din acea vreme, Campionatele Districtuale reprezentau al treilea eşalon, campioana promovând în Divizia B.

Ca să le demonstreze cât este de serios, dl. Manciu l-a angajat antrenor la Secţia 15 pe un anume medic Gyula, acestuia revenindu-i sarcina de a completa lotul cu jucători din celelalte secţii. Vreme de două săptămâni, fiecare muncitor din Uzinele „Astra” Braşov cât de cât familiar cu jocul a participat la probe, antrenorul Gyula selectând într-un final cinspreceze jucători care să completeze efectivele fotbalistice.

Pe lângă posibilitatea faimei sportive, toţi jucătorii aveau parte şi de câteva beneficii imediate:

  • două antrenamente pe săptămână
  • o zi învoire de la munca în fabrică
  • salariu lunar (soldă) pentru serviciile ca jucător de fotbal
  • privilegii la cantina Uzinelor „Astra” Braşov

Echipei i s-a acordat răgaz un an de zile ca să-şi pună la punct omogenitatea, activând în continuarea în campionatul inter-secţii al UAB sub fanionul Secţia 15.

Când sezonul intern s-a încheiat şi garofiţele din Crai se scuturau iarăşi de zăpadă, băieţii din echipă s-au prezentat la urne ca să voteze numele sub care vor debuta în toamnă în ediţia 1939/40 a Campionatului Districtual Braşov. Armamentul, Corona, Puterea, Fulgerul, Ciocanul, Postăvarul, Tâmpa şi UAB au fost opţiunile, câştigătoare fiind cea din urmă.

Era anul 1939 şi Asociaţia Sportivă Uzinele „Astra” Braşov tocmai luase fiinţă, desăvârşind procesul de formare început în urmă cu trei ani.


LA RĂZBOI

Motto: „Suntem vânători de munte / Noi luptăm pe ‘nalte stânci / Moartea nu ne înfioară / Nici prăpăstiile adânci”

În paralel cu planurile inginerului Manciu, mai-marii Europei aveau propria lor agenda, pregătindu-şi armatele pentru război.

Ne întoarcem în 1938, în vară, când Balázs şi cel puţin alţi şase jucători ai Secţiei 15 Turnătorie din Uzinele „Astra” Braşov, Ákos, Torben, Zsolt, Frederick, Tiborc şi Vasilean, primesc ordin de încorporare în Armata Regală Română. Graţie aptitudinilor de schiori aceştia ajung sub comanda Brigăzii 1 Munte, care avea garnizoana în Braşov, fapt ce le-a permis să-şi continue şi cariera fotbalistică.

Aceşti şapte jucători au fost identificaţi în arhivele actuale. Însă A. Balász (cum apare el scris în document) rememora că un total de paisprezece jucători din Secţia 15 au fost chemaţi sub arme în acea vară, practic toţi cei care au pus bazele echipei în 1936, cu excepţia lui Antal (din cauza entorsei) şi a lui Gunner (motiv necunoscut).

Nu avem confirmarea celorlalte nume din cauza distrugerilor semnificative suferite de arhivele Vânătorilor de Munte atât după instalarea sovieticilor în ţară, cât şi în deceniile care au urmat. De asemenea, nici informaţiile despre jucătorii ale căror nume apar în document nu sunt mai generoase. Singurul care apare cu numele complet este atacantul-vedetă Ştefan Vasilean, prilej cu care aflăm că era născut în Braşov în anul 1902.

Cum războiul era doar o chestiune de timp, cariera fotbalistică a trei dintre aceşti munţomani urma să fie curmată brusc. Balázs, Torben şi Andrass n-au mai zăbovit mult prin Braşov, ajungând în martie 1939 cu Brigada 1 Munte în Maramureş. Prin mişcările de trupe şi anexările care se făceau în Cehoslovaica de către Germania Nazistă şi Ungaria Horthistă, România îşi simţea ameninţate frontierele nord-vestice şi încerca să ia măsurile de precauţie necesare. Faptul că întreg traseul din timpul războiului pe care Balázs şi-l aminteşte este confirmat în linii mari de jurnalele de luptă ale armatei ţine indirect în picioare şi amintirile sale din perioada fotbalistică. Chiar dacă în mod sigur unele lucruri nu sunt precise până la nivel atomic, avem certitudinea că acele rememorări nu sunt doar închipuirile unui bătrânel.

Cum Balázs îi menţionează doar pe Torben şi Andrass prezenţi alături de el în Maramureş, deducem că ceilalţi coechipieri au rămas în Braşov, cel mai probabil în trupele de rezervă. Cu siguranţă toţi purtau cu ei gândul revederii într-o zi nu prea îndepărtată pe terenul de fotbal, apărând culorile UAB-ului. Pentru cei trei şi, mai târziu, pentru Vasilean, Frederick, Tiborc, Ákos, Zsolt, Heinrich, Belo, Balaz, Ciobanu, Janos şi Karl, gândul acela avea să rămână un vis neîmplinit.

Pe 2 iulie 1941 a fost iniţiată Operaţiunea München, în care trupele germane şi române au început ofensiva pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Cele patru Brigăzi ale Vânătorilor de Munte vor duce lupte grele dincolo de Siret şi Prut, iar în cursul bătăliilor pentru eliberarea oraşelor Cernăuţi (pe 5 iulie) şi Hotin (8 iulie), Torben şi Andrass sunt primii fotbalişti braşoveni care cad la datorie.

Pentru Balázs a fost doar începutul celor mai chinuitoare două decenii din viaţa sa. S-a luptat cu sovieticii peste Nistru, Bug şi Nipru, după aceea în Crimeea şi Cuban, apoi a făcut cale întoarsă. De laDupă bătăliile pentru eliberarea Transilvaniei de nord-vest în 1944, vara lui 1945 îl găseşte pe Balázs cu Batalionul 9 Vânători de Munte la Dolní Věstonice, în sud-estul Cehiei actuale, unde primise ordin de staţionare de la armata americană pe 26 iunie. Din păcate, numărul ordinului, părţi consistente din mesajul redactat în limba română şi numele generalului american care l-a semnat au fost şterse. La fel arată şi ordinul de dispersare din 9 septembrie 1945. Nu este clar dacă acel ordin a şi ajuns la vânătorii staţionaţi în pădurea de lângă Dolní Věstonice, întrucât Balázs dă de înţeles că soldaţii au decis de la sine putere să-şi reia drumul spre România odată cu venirea iernii –  „Venise iarna şi ordinele nu mai veneau, toată lumea vorbea că războiul s-a terminat.”


LUNGUL DRUM SPRE CASĂ

Peste 1000 de kilometri îl separau pe Balázs de Braşov şi de tot ceea ce trăise parcă în altă viaţă. Avea 50 de ani şi în tot acest timp pe Fronturile de Est şi de Vest purtase cu el într-un compartiment al uniformei emblema echipei de fotbal a Secţiei 15, cea cu steagurile României, Transilvaniei şi Braşovului. Această emblemă şi cea a Vânătorilor de Munte au fost singurele lucruri pe care nu le-a pus pe foc. Şi-a continuat drumul în haine civile, iar primăvara anului 1946 îl găseşte împreună cu alţi camarazi de arme în preajma localităţii cehe Břeclav, din apropierea graniţei cu Austria, unde sunt arestaţi de sovietici. Chiar dacă războiul se încheiase, pentru Balázs urma ceva şi mai odios: prizonieratul.

După trei luni de tortură zilnică într-o închisoare de lângă Rivne, în nord-vestul Ucrainei, Balázs a fost înghesuit într-un tren cu vagoane fără ferestre. Desculţ şi îmbrăcat în nişte aşa-zise haine făcute dintr-un sac de in, acesta simţea după multele zile pe drum cum aerul devenea tot mai rece.

Cei aproximativ trei ani de prizonierat în Siberia au fost descrişi de Balázs drept iadul pe pământ. „După multe luni de iarnă şi lucrat în mine, unde astăzi cunoşteai pe cineva, în maxim două-trei săptămâni dispărea subit sau îl găseai sufocat, înjunghiat pentru o bucată de pită”. Viaţa dusă în iernile Braşovului l-a ajutat să supravieţuiască acestei perioade despre care nu era dornic să-şi amintească prea multe. Nu-l putem condamna.

În anul 1958, când avea deja 63 de ani, i se dă o identitate nouă, Vladimir Nevki, şi transportat cu trenul până la graniţa dintre Rusia şi Ucraina unde i s-a spus că este liber. Amuzant cuvânt. Recunoaşte senin cum a furat din curtea unor oameni haine şi mâncare, luând-o apoi la pas spre Braşov. După o călătorie de un an este arestat în nordul României pentru trădare naţională, acuzaţia clasică faţă de toţi cei care luptaseră pe Frontul de Est.

Era acum rândul bolşevicilor din ţară să-şi facă mendrele cu el, aşa cum s-a întâmplat cu toţi cei care credeau că odată reîntorşi acasă din prizonierat zbuciumul luase sfârşit. După două luni de achetă în Cluj primeşte o nouă identitate. Află că acum se numeşte Ilie, că are o altă dată de naştere şi alţi părinţi. Peste toate, primeşte şi obligaţia de a nu mai vorbi vreodată despre cele întâmplate înainte de 1945.


ACASĂ

Curând, Balázs descoperise că nu doar oamenii primeau nume şi identităţi noi. După peste 20 de ani se reîntorsese într-un Braşov cu bulevarde şi străzi de nerecunoscut, cu monumente şi feţe străine. Plecase la război în martie 1939 din Braşov, sosise spre finalul anului 1959 în Oraşul Stalin.

Casa părinţilor fusese demolată iar pe locul ei îşi aştepta piatra de temelie un bloc muncitoresc. Încercările sale de a-şi regăsi familia au tras atenţia Securităţii, care îl duce în turul penitenciarelor de la Făgăraş şi Doftana. Nu se lasă descurajat şi după ce este eliberat porneşte în căutarea celeilate familii  – băieţii din Secţia 15.

Singurul pe care îl găseşte este fostul fundaş Heinrich, cel care făcea mingile. Acesta îi povesteşte lui Balázs de primul sezon oficial, 1939-1940, când băieţii termină pe locul trei în serie, de „magicul Gyula” care făcuse din ei campioni sezonul următor, şi de cum apoi, rând pe rând, Frederick, Ciobanu, Vasilean, Ákos şi ceilalţi au plecat şi ei la război, fără ca vreunul să se mai întoarcă. Heinrich avea şi el alt nume acum, îl chema Bogdan, era cu cincisprezece ani mai tânăr, avea altă mamă şi în acte apărea că se născuse în Oltenia.

Anul 1963 aduce angajarea lui Balázs/Vladmir Nevki/Ilie în Uzinele „Tractorul”. Locuia într-o cameră micuţă din Săcele împreună cu alţi trei muncitori şi purta în suflet „mândria că de la grupul nostru de alpinişti a plecat o echipă iubită de un oraş întreg, şi regretul că nimeni nu va şti vreodată cum nişte munţomani încingeau grătarele la Pietrele lui Solomon după fiecare meci.”

Te-ai înşelat, meştere. Acum oricine poate afla povestea şi sacrificiul vostru, a celor care în 1936 aţi puse bazele uneia dintre cele mai frumoase echipa din istoria fotbalului românesc, a celor care în 1939 aţi scos-o în lumea celor mari, a celor care aţi luptat şi murit pentru ţară, a celor care mereu aţi căutat drumul spre casă şi care niciodată nu v-aţi pierdut speranţa şi rezistenţa.

A. Balázs, alpinist, schior, jucător de fotbal, bunic al „stegarilor”, vânător de munte, veteran de război, român, transilvănean, braşovean din Şchei, a murit în 1977, la vârsta de 82 de ani.

 


NOTE:

  • În timpul unui reportaj la Uzinele „Steagul Roşu” (redenumite din UAB pe 21 august 1948) despre jucătorii de atunci ai echipei, Dan Vintilă o întâlneşte pe Hannah (Elena pe numele ei de om-nou), soţia lui Heinrich. Aceasta îi face cunoştinţă cu Balázs, ultimul supravieţuitor al echipei originale.
  • Apar doar numele de familie ale jucătorilor din primul lot al echipei pentru că Dan Vintilă le-a şters intenţionat prenumele, dorind astfel să le protejeze rudele în cazul în care foile scrise de Balázs ar fi ajuns în mâinile Securităţii, sau chiar şi în eventualitatea în care, cumva, unii dintre supravieţuiseră războiului.
  • Foile au fost ascunse de Dan Vintilă în perioada regimului comunist, fiind recuperate de acesta abia în 1991. Din păcate, după aproape douăzeci de ani, uitase prenumele jucătorilor.
  • Foto-copiile documentelor din arhiva Vânătorilor de Munte nu pot fi făcute publice deoarece este nevoie de o aprobare specială. Minimele informaţii din articol au fost obţinute printr-o favoare.

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s