Tinerii strânşi în faţa stadionului pentru a le cere socoteală jucătorilor care întinează onoarea clubului uită de furie atunci când apare el. Are acelaşi zâmbet de copil. Oameni nenăscuţi pe vremea când el sprinta primul spre jucătorul accidentat îi strigă acum numele. Poartă geaca cu stema FC Braşov în dreptul inimii şi pe cap are şapca lui personalizată. „Ta-ta U-cu! Ta-ta U-cu!” şi aplauzele înlocuiesc pentru câteva zeci de secunde mâhnirea. Când istoria trece pe lângă tine, uiţi de starea jalnică a prezentului şi de viitorul sumbru. Pariez că în acea seară nimeni nu îşi închipuia că atunci îl va vedea pentru ultima oară. Dacă am fi ştiut, lăsam purtătorii de tricou „stegar” să-şi verifice liniştiţi Facebook-ul în vestiare, şi l-am fi rugat pe Tata Ucu să-şi rupă măcar o jumătate de oră pentru noi, să ne povestească despre Steagu’, el – cel care a văzut tot ceea ce noi ne-am fi dorit să vedem, el – cel care rămăsese ultima mare legătură cu persoanele şi evenimentele care îi fac pe cei mai mulţi să rămână în continuare „stegari”.

Însă, nu. L-am lăsat să dispară în întunericul nopţii. Nu ştiam. De unde era să ştim? A fost (la naiba, „a fost”) mereu pe bancă şi nimeni nu-şi putea închipui că nu va fi tot acolo şi etapa următoare. A fost discret, ceea ce este o trăsătură anormală pentru fotbalul românesc; un adevărat gentleman, ceva neobişnuit în ţurca asta naţională; un „stegar”. Acum ne dăm seama cât de uşor îl răsfăţăm pe unul sau altul numindu-l „stegar”, pentru că a sta lângă Laurian Taus, Silviu Ploeşteanu, Nicolae Proca, „Lulu” Năftănăilă sau Nicolae Campo şi a te numi „stegar” cere „puţin” mai mult decât doar să porţi tricoul, să dai două goluri şi să pupi artistic stema.

Să nu fim egoişti. Echipa din ceruri avea şi ea nevoie de el.