De pe o bancă pe malul lacului Snagov mă uitam cu băieţii la nişte copii care momeau peştii şi-i pescuiau de pe ponton. N-aveau stres. Era sâmbătă, îşi vor face temele duminică seară sau chiar luni înainte de ore. A venit mai târziu şi un cuplu cu bebeluşul. N-aveau stres. Făceau poze şi se se relaxau cu ideea că mai au ani buni de chill în faţă până aia mică va începe să le accelereze îmbătrânirea.

Noi trei stăteam tolăniţi pe bancă lăsând soarele să schiţeze forme mişcate pe feţele noastre printre frunzele copacilor de vizavi.

Doar noi eram cam abătuţi, dar ne-am dat seama că viaţa se întâmplă indiferent de victoriile şi înfrângerile echipei favorite. Peştii nu vor înceta să muşte momeala şi „gâza” aia mică nu va înceta să-i facă pe ai ei să rânjească 95% din timp.

Secretul, meşteri şi meşteriţe, este să vă detaşaţi de aşa natură încât nu scorul final să fie ceea ce motivează prezenţa la meci, ci oamenii cu care te vezi, glumele pe care le spargi, cântecele pe care le cânţi, iarba pe care o miroşi, ţigara pe care o fumezi, berea pe care o bei după, drumul pe care-l faci într-un alt în oraş în care n-ai fi ajuns vreodată dacă nu exista echipa, amintirile cu care rămâi şi te fac să zâmbeşti atunci când eşti singur.

„Toată lumea îmi spune că am fost fraier că n-am semnat cu Dinamo, dar eu cred că-s singurul căruia nu-i pare rău”, ni s-a confesat la deja tradiţionala şedinţă tehnică post-meci din parcare Ştefan Răchişan. A înscris primul său gol din cariera profesionistă în poarta echipei contra căreia a şi debutat pe 29 octombrie anul trecut.

Joi are teză la mate. „Zece în teză, zece în teză, zece în teză allez!”, i-au cântat suporterii „stegari” la finalul meciului şi meşterul Răchişan era pe un nor. Cred că încă e acolo, şi e-n regulă. E duminică, să fie cu relaxare după primul gol în tricoul echipei pentru care visai să joci de mic. Imaginează-ţi cum va merge puştiul luni la ore la Moisil.

În primă repriză, „stegarii” au fost pe filmul potrivit. Robert Tripşa (nr. 25, 21 de ani) s-a mişcat bine, combativ şi sigur pe el, în vreme ce Vlad Munteanu (nr. 57, 27 de ani) a fost practic cel mai faultat „stegar” la Ghermăneşti. Simple consecinţe când joci la mijloc şi nu laşi nici o minge nebăgată în seamă. Ştefan Răchişan (nr. 11, 18 ani) a dus cu el acasă un sac de aplauze. Nu s-a sfiit să bage piciorul şi să se ducă spre poartă cu tupeu. Unii o dau că vai, Mutu, blat, hâr, bâr, nu ştiu ce. Boşilor, terminaţi cu prostiile. Are şi el nişte vină la gol, l-a prins şutul lui Dina când era în retragere şi n-a mai putut plonja după minge. Atâta tot, fără alte conspiraţii. Practic, în două etape toţi cei trei portari ai noştri „au reuşit” să gafeze într-un fel sau altul, ceea ce-i cumva haios dacă eşti „stegar” şi guşti umorul negru.

În repriza a doua, băieţii noştri au părut consumaţi fizic şi fără un plan clar. Gen, hai să ne băgăm în apărare, blocăm tot, ţinem de scor şi încercăm să le dăm somn uşor pe contraatac. Petre Goge (nr. 8, 25 de ani), ce a mai dinamizat un pic partea stângă, prin câteva preluări şi dribilinguri, Rareş Enceanu (nr. 10, 22 de ani) lăsând senzaţia că este deconectat de la meci.

Nu ştiu cum mută dl. Ţălnar nasturii magnetici pe tablă şi ce le explică jucătorilor, dar sentimentul avut după ce l-am văzut plecând primul de la stadion cu o maşină mică este că i se cam rupe.

Notă: după ştirea apărută în presa locală despre moarte soţiei sale, care de câteva săptămâni era grav bolnavă, vreau să-mi cer scuze pentru veninul din paragraful anterior, întrucât dl. Ţălnar se grăbea doar ca să ajungă mai repede la Alba Iulia, unde soţia sa era internată. Condoleanţe.

Jucătorii, evident, debusolaţi şi ruşinaţi, asta pentru suporterii de facebook care-i fac mercenari, miserupişti şi ce le mai trece prin cap, dar nu servesc deplasări la Baloteşti sau Snagov, iar acasă trebuie să te rogi de iei ca să-şi ridice fularul la imn.

Iartă-mă dacă nu falsez suferinţe, nu urlu „RUŞINEEE!” şi nu cer să cadă capete la grămadă. Să te dai cu curul de pământ acum e inutil şi nu mai rezolvi ceva.  Pentru Steagu’ urmează probabil ultimele patru meciuri din istoria sa. La modul realist, banii care vor veni de pe transferul lui Alex Chipciu la Anderlecht şi cei din drepturile TV pentru liga secundă  nu-s nici pe departe suficienţi pentru a asigura continuitatea şi în sezonul următor, indiferent că echipa va promova sau va rămâne tot în Liga a 2-a. Astea-s datele, nu mă plâng.

Pentru mine, a fost un sezon minunat. Înainte să înceapă campionatul eram acomodaţi cu ideea că evitarea retrogradării în Liga a 3-a ar fi o realizare de aplaudat, apoi am dat reset la sentiment şi am început să sperăm la Liga 1, pentru ca în final să ne resemnăm. Dar al naibii să fiu dacă am de gând să petrec ce-a mai rămas din sezonul ăsta plângându-mi de milă şi privind meciurile încruntat. Vrem o comunitate „stegară” cum vedem p-afară, la Dortmund, la echipele englezeşti? No, asta-i luna în care se va turna fundaţia acelei comunităţi. Viitorul va fi definit de cum noi vom alege să trăim aceste ultime etape din istoria clubului: cu demnitate şi respect faţă de nişte oameni care au dat totul, sau înjurând şi denigrând? Dacă va fi cea din urmă alegerea majorităţii, nu voi vrea să am nimic de-a face cu viitorul.

Nu-mi fac iluzii pentru o prezenţă masivă la meciul de vineri cu CS Mioveni (începe la 18 fix), dar îmi fac speranţe că ăia 500 de demenţi prezenţi vom crea o atmosferă frumoasă. Triştii oricum se vor simţi prea trişti şi prea umiliţi ca să mai vină la stadion. Triştilor!

#SteaguNuMoare, el trăieşte prin noi!

---