Ultima oară când ieşeam din graniţele judeţului pentru a vedea un meci al „stegarilor” se întâmpla acum un an şi trei luni. Mergeam într-un început de iunie la Afumaţi, convinşi că vom vedea ultimul meci, dar nu şi sfârşitul spiritului „stegar”.

După un sezon în care ne-am umblat pe la poale de Măguri şi Crai, mă uitam în dimineaţa zilei de vineri care tocmai a trecut cum strălucesc vârfurile brazilor şi pinilor prin ceaţa de septembrie şi mi-am zis că şi sezonul ăsta va fi unul bun. Poveşti cu zâne şi zmei, şi goluri şi offside-uri, acasă şi în deplasare, cu tot ce are frumosul joc mai splendid de oferit, asta ne aşteaptă. Plus o fată cu rochie înflorată la gară. Dă-i bice, visătorule, că altfel vei întârzia!

N-am întârziat, fii pe pace. Cum ultimul bilet cu loc pe scaun a fost luat chiar sub privirile mele, mi-am spus că n-are rost vreun oftat, oricum nu-i aşa de lung drumul până la Bucureşti. Având în cap amintirea altor călătorii au pied, am ieşit în faţa gării ca s-o văd venind spre mine zâmbind, cu braţele desfăcute. Meciul începea de la 1-0 şi era clar că n-o să pierdem azi. „Să veniţi victorioşi”, mi-a zis la despărţire, de parcă de acolo din tribună aş fi putut face altceva în afară de a cânta şi spera. Cu toate astea, i-am promis că aşa o să fie. Aveam încredere în ăia unşpe din teren şi în rezerve să-mi ţină spatele.

La Sinaia mă sunase Guşe să mă-ntrebe unde e stadionul, că ei-s deja la Voluntari. Bravo, bă! Cred că ne apropiam de Ploieşti când împreună cu Bamse am concluzionat că trebuia să mai luăm câteva beri, ca să intrăm pe deplin triumfători în Capitală. N-o fo’ bai. Tăt-tăm-tă-tăm-ul trenului ne-a ţinut de sete pâna în Gara de Nord, apoi, cât aşteptam duba de curierat să se mişte din faţa maşinii lui Georgică, am executat două brune pe terasă la Pamir, sub privirile unei gloate de porumbei.

Am auzit că localitatea Voluntari a fost întemeiată de ardelenii care au trecut munţii la ‘916 şi s-au înrolat voluntar în Armata Română. După război au primi pământ în zonă şi restul e comuna-orăşel în care am ajuns 100 de ani mai târziu pe la ora 16:22. Eram acasă, într-un fel. Jucătorii stăteau pe bancă sub un pom, în şlapi, vorbeau d-alea lor şi se salutau cu suporterii care prin varii mijloace de locomoţie au ajuns să le fie alături. Ema Popa mi-a împrumutat camera să vadă dacă o avea vreun viitor în meseria asta în caz de nu-i iese cu fotbalul.

Dumitraş, Răchişan, Cocan şi Stan într-o poză făcută de Emanuel Popa.

Bătrânei şi tinerei, fularele şi le-au ridicat toţi şi au pleznit imnul peste arena „Gheorghe Dincă”, făcând inutilă pentru câteva minute trăncăneală tifos-ului şef al gazdelor în portavoce. Marinarul fără barcă a căutat anturaj cu cine nu trebuia, iar „boşorogul” de Strătilă l-a ginit lejer după ce a deschis scorul din penalty. Lumea s-a panicat puţin după ce le-am dat fitil că n-am prins pe video torpila lui Dumbravă de la treij’ de metri, dar i-am liniştit repede, că mi-era milă de dezamăgirea pe care le-o provocasem. Promit să nu mai fac. Doar Bamse n-a prins rectificarea, pe drumul de întoarcere întrebându-mă cu un cocktail de speranţă înecată în deziluzie: „chiar n-ai prins golul lui Dumbravă, meştere?” Meştereeeee, şi am scos camera, am dat scroll prin ea şi i-am înviorat faţa.

Seara se putea încheia în Vamă, dacă băteam cu 10-0. Le-am zis asta şi jucătorilor înainte de meci. Doar Avram şi Strătilă au părut să mă creadă cu adevărat. Aşa, varianta pentru 3-0 era Mangalia sau Oktoberfest, dar cum suntem patrioţi din ăia super locali, n-am mai dat cu banu’ şi am ales direct berarul. Jucătorii, rupţi de oboseală după meci, ne-au lăsat pe mine şi pe Bamse şi pe Quasaru’ să ţinem Steagu’ sus singuri în Bartolomeu. Menţionez doar că nu ne-am făcut de râs.

Steagul Renaşte prin noi!