Speram sӑ vinӑ Rӑzvan cu o povestire mult mai bine documentatӑ decât aş putea eu sӑ scriu, atunci când vine vorba de Steagu, dar dacӑ nu … şi o intervenţie de suporter mai puţin informat e mai bunӑ decât nici o intervenţie.

Sӑ îmi explic titlul: în primӑvara lui 1984, atunci când Steagu nostru fӑcea un stagiu de “B”, m-a obligat sӑ colind Teleormanul pentru a-I vedea din tribune. Atunci n-a prea fost bine. A luat bӑtaie la Alexandria şi Roşiori, dar a reuşit un egal la Turnu Mӑgurele. Iar în anii care au urmat, nu am am mai avut nici motive, nici pretexte sӑ vizitez stadionul din reşedinţa de judeţ.

Plecând vinerea trecutӑ din Roşiorii de adopţie îmi puneam întrebarea dacӑ şi de data asta vom pӑţi beleaua în Teleorman. Sincer sӑ fiu, îmi pregӑtisem terenul printre colegii de la şcoalӑ şi pentru un rezultat negativ, le spusesem ceva despre jocuri politice şi influenţe oculte. Dar speram sӑ nu mi se întâmple ca în ‘84, când m-am învoit de la şcoalӑ, Ţinţ a bӑgat un gol, iar a doua zi directoarea mea de atunci, paralelӑ cu fotbalul, avea materie primӑ pentru un râs … (cenzurat).

Revenind la Alexandria zilelor noastre, la stadionul despre care auzisem cӑ a fost refӑcut de curând (mӑ întreb cum arӑta înainte de renovare), imediat lângӑ poarta de la stradӑ m-a luat în primire un tânӑr jandarm. Nu mi-a arӑtat armamentul din dotare, ci un zâmbet sincer şi multӑ bunӑvoinţӑ: “Dom’ profesor, în ce galerie vreţi sӑ staţi?” Nici nu mi-a aşteptat rӑspunsul şi m-a îndreptat spre o tribunӑ lateralӑ, unde se vedeau patru persoane îmbrӑcate în galben. Fiind fostul meu elev, bӑiatul mӑ cunoaşte bine.

Cei patru suporteri stegari, pe care nu-i cunoşteam – deşi sunt sigur cӑ ne-am mai vӑzut în tribunӑ la Braşov, au devenit pe loc prietenii mei şi, împreunӑ, am ales un loc chiar în spatele bӑncii stegare.

Şi a început meciul. Alexandria pleca favoritӑ, fiind gazdӑ şi … dar ai nostri nu pӑreau sӑ fi citit ziarele. Aproape toatӑ prima reprizӑ s-a jucat în jumӑtatea din stânga, pe care mie mi-o ascundeau bӑncile. De notat o singurӑ  fazӑ chiar periculoasӑ la poarta din dreapta şi multele, inexplicabilele stângӑcii ale arbitrului (un tânӑr ieşean care pӑrea sӑ fie pentru prima oarӑ în viaţa lui pe un stadion de fotbal). A, a mai fost ceva: agitaţia continuӑ a antrenorului Florin Stângӑ, al cӑrui vocabular pӑrea sӑ cuprindӑ, multe minute, un singur cuvânt: “Voiculeeee!” Da, mai spunea ceva, dar cu spatele la teren şi cu o voce mai puţin puternicӑ: “De ce oare nu au curaj? Ar trebui sӑ aibӑ mai mult curaj!”

0 – 0 la pauzӑ. Fostul meu elev, aflat în continuare în dispozitivul de asigurare a ordinii publice, revine între tribune şi îmi aruncӑ o privire. Nu încerc s-o traduc,îi fac cu mâna iar el îmi rӑspunde cu un zâmbet … pe care, de asemenea nu îl traduc.

În teren apar jucӑtori proaspeţi şi mai curajoşi. Unul dintre ei intrӑ furtunos în careu, e pus la pӑmânt, cu multӑ convingere, de un adversar, iar incompetentul arbitru îşi aratӑ, încӑ o datӑ, erudiţia. Adicӑ nu a fost nimic. Dacӑ zice el … dar jucӑtorul nostru (S.S.) nu poate trece uşor peste lovitura primitӑ. Mai trec câteva minute şi, dintr-o datӑ, dupӑ o fazӑ încâlcitӑ, mingea intrӑ în poarta lor. Sutele de spectatori teleormӑneni, care, oricum, nu îşi aplaudaserӑ cu prea multӑ convingere favoriţii, tac şi se uitӑ cu jind la cei cinci nebuni în galben care sar în sus, ţipӑ şi aplaudӑ frenetic.

Dupӑ aia, adicӑ de la minutul 79 pânӑ la ultimul fluier, n-a mai fost nimic. Cineva din tribuna alexandreanӑ încearcӑ sӑ îşi încurajeze favoriţii: “Lasӑ bӑ, se terminӑ 1-1!” Jandarmul meu mӑ aude când îmi exprim convingerea cӑ va fi 2 – 0 şi, pentru prima datӑ, pot sӑ îi traduc zâmbetul. Pare mulţumit pentru mine.

Şi … gata. Nu e doi la zero, dar am câştigat, aşa cum, poate, nu prea speram. Din pӑcate, omul cu toba nu a venit dupӑ echipӑ în sud, nu s-a putut executa o “islandezӑ”, aşa cum am fӑcut de atâtea ori pe “Tineretului”, dar jucӑtorii nostri au venit, absolut toţi, la gard, sӑ dea mâna cu suporterii, sӑ îşi primeascӑ meritatele felicitӑri, iar ei sӑ mulţumeascӑ pentru susţinere. Pentru mine a fost prima oarӑ când am putut sӑ îi felicit pe ai nostri şi personal – sigur, de multe zeci de ani îi felicit sau îi injur doar din înaltul tribunei sau în faţa aparatului de radio sau  televizorului.

Apoi i-am aşteptat pentru o nouӑ sesiune de felicitӑri la autobuz. Printre primii veniţi, Sorin Strӑtilӑ, care îşi aratӑ rana de pe picior. “A fost fault, domne!” A fost, sigur cӑ a fost, dar arbitrul nu cred cӑ a auzit de conceptul ӑsta pânӑ acum. Poate mai ia şi el o carte şi învaţӑ, e tânӑr şi încӑ mai poate.

Cam aşa s-a fӑcut şi s-a scris istoria primei victoria stegare în Teleorman de când vieţuiesc eu în zona asta. Sӑ sperӑm cӑ, împreunӑ cu cea care va urma la Roşiori, peste câteva sӑptӑmâni, plus cea de la Turnu, din primavara, vor fi şi ultimele, pentru cӑ drumurile ni se vor despӑrţi, Braşovul va urca unde îi este locul, iar roşiorenii, alexӑndrenii şi turnenii vor merge mai încet, treaba lor pânӑ unde. Nu mӑ supӑr dacӑ ajung şi ei în prima ligӑ, dar … când le-o veni rândul.

PS Pozele de faţӑ sunt fӑcute cu un telefon şi, alӑturi de filmarea lui Rӑzvan Dobricӑ, apӑrutӑ deja pe youtube, pot oferi o imagine “cât de cât” a evenimentului de la 21 septembrie.