Acum două zile, pe 27 mai, s-au împlinit zece ani de când Steagu’ a retrogradat din Liga 1. Mi-amintesc ca și cum ar fi fost ieri încordarea din teren, ocaziile lui Aganovic și Țâră, speranța firavă că prin alte părți din țară jocul rezultatelor ne va fi favorabil, ploaia măruntă de după, când ne-am transformat în niște statui. Abia mai târziu în acea noapte am aflat că Marian Constantinescu, căpitanul echipei, în interviul imediat de după meci, în timp ce noi suporterii agonizam sub norii finalului de mai și încercam să ne încurajăm unii pe alții că sfârșitul nu-i aici, spunea fără nici o secundă de ezitare că pe el nu-l interesează de FC Brașov, ci e trist doar pentru că retrogradarea înseamnă că trebuie să plece iar din oraș și nu va mai putea fi zi de zi lângă fiul său. Cu câteva minute mai devreme își aruncase tricoul în masa de suporteri de la T2. Cei care s-au îngrămădit să-l prindă și cei care au văzut momentul ne-om fi gândit că e un gest de onoare, un rămas bun și pe curând. Mai degrabă, căpitanul echipei, care mai avea încă un an de contract cu clubul, a spus „luați-l voi, că mie nu-mi mai trebuie!”

N-au fost plăcute acele zile în care clubul se scufunda. N-au existat prea multe gesturi și cuvinte de solidaritate, măcar față de obrazul acelor suporteri care, de bine, de rău, au îndurat pe banii lor o retrogradare umilitoare nu ea în sine, ca fapt, ci ca mod în care venise, cu jucători în galben-negru trăgând în final pentru interesele altora și recompensele financiare promise de Concordia Chiajna. În spirit clasic, bineînțeles că nimic nu s-a dovedit vreodată.

Retrogradarea de acum zece ani venea la un deceniu după o alta, când Steaua ne-a bătut acasă cu 1-0 (pe care de asemenea mi-o amintesc de parcă s-a întâmplat sâmbăta trecută), iar presa a vuit înainte și după meci despre facțiunile create între jucătorii clubului stegar, care se duelau pentru a alege dintre recompensele financiare promise de Steaua și de adversarii ei în lupta pentru titlu. Și atunci, în 2005, ca mai târziu în 2015, promisiunea unui câștig financiar imediat a legat demnitatea de mâini și de picioare, suporterii stegari fiind singurii (pe banii lor, bineînțeles) care se gândeau ce va fi cu clubul din ziua următoare. Cei din 1975 măcar nu au fost singuri în procesele mentalo-emoționale, avându-i alături pe Nicoale Pescaru, Györffy, Nagy sau Adamache, oameni care ar fi putut câștiga mai bine în altă parte, care ar fi putut avea și o carieră internațională mai consistentă, care după sute de meciuri în tricoul stegar și după dezamăgitoarea retrogradare de atunci ar fi fost poate îndreptățiți să spună că „nu-i mai interesează”. Au ales, însă, dungile galben-negre.

Spre ce putem privi acum, la 50, 20, 10 ani de la aceste momente, când Steagu’ a trecut printr-un faliment și din 2017 se chinuie să-și regăsească locul de altă dată? Chiar nu știu. Am văzut în această perioadă cum, încet-încet, „nu contează liga, când iubești echipa” s-a transformat în frustrare și uneori în abandon de-a dreptul față de culori, iar această fărămițare a singurei constante pe care o credeam indestructibilă – suporterii stegari – nu-mi lasă prea mari speranțe pentru viitor și ce-aș putea scrie când se vor fi împlinit zece ani de la ideea Steagu’ Renaște. Însă, ca întotdeauna, ecoul unui strigăt din adâncurile ființei mele este suficient de puternic încă pentru a bruia rațiunea: sfârșitul nu-i aici!