Dap, cred că toţi am avut faţa asta atunci când am făcut prima dată cunoştinţă cu Steagu’. Poate că uneori simţim fascinaţia aproape dizolvată şi doar inerţia ne mai atrage spre stadion, dar pun pariu că un zâmbet la fel ca al puştiului vă răsare pe mutră ori de câte ori vă pregătiţi de meci.…
Chestia e următoarea: fiind „stegar”, nu vezi cum la finalul fiecărui sezon căpitanul de echipă ridică deasupra capului, în explozia tunurilor cu confetti, al nu-ştiu-câtelea trofeu. Noi avem mai multe vise decât trofee câştigate. Şi unul din aceste vise este ca ăla micu’ sau aia mică să ajungă să ţină cu Steagu’, căci poate ei…
Creditul merge spre domnul Adi Aliman (alias MicşunicaZone), el fiind autorul fotografiei de mai jos. O parte din fotbaliştii Steagului ar trebui s-o lase mai moale cu Kashoo, Tequilla sau ce alte cluburi mai frecventează, şi să mai arunce un ochi prin tribune sau măcar pe site-ul ăsta, ca să realizeze că nu joacă doar…
Peste vreo 40 de ani, cel mic va fi mare şi va trebui să poarte de grijă celui mic fascinat de magia zilelor de meci, în timp ce stă cu băieţii la bere pe terasa de lângă stadion.
De mult aveam ideea de a face o astfel de, să-i spun, rubrică. Apoi, am citit pe Romanian Ultras o chestie care mi-a plăcut mult de tot: „cam toţi am prins febra fotbalului de la câte un tată nebun care ne ducea pe stadion în loc să stea cu noi, cum stăteau ceilalţi părinţi, în…
La Stegaru' 