Retrogradarea stegarilor din 1975 a însemnat şi încheierea unui ciclu de succes în istoria echipei. Hăţişurile diviziei B se dovediseră foarte stufoase, iar revenirea în primul eşalon se amâna an după an. Plecarea unor jucători valoroşi ca Purcaru, Anghelini, Şerbănoiu, Gherghely, Anghel a diminuat considerabil forţa echipei, iar reconstruirea unei trupe competitive se făcea anevoios. În plus, devenite acum partenere de întrecere în a doua divizie, celelalte echipe braşovene îşi redescoperiseră brusc orgoliile şi ambiţiile de a fi „peste Steagu’ „. Derbiurile locale deveniseră adevărate războaie. Tractorul, care ani de zile stătuse în umbra stegarilor, emitea acum pretenţii. Ca să nu mai vorbim de ICIM, echipă cu o ascensiune spectaculoasă, ajunsă pe locul trei la sfârşitul campionatului  77-78 a diviziei B, ediţie în care ne învinsese  pe Municipal cu 2-0 !. Deasemenea, cluburile braşovene se opuneau din răsputeri oricărui transfer al unui jucător propriu către Steagul Roşu.

Paatru ani fără echipă în prima divizie era deja prea mult pentru un oraş ca Braşovul, al doilea centru industrial al României. Pe acest fond de macinări locale, s-a găsit totuşi cineva care să ia taurul de coarne şi să încerce  să direcţioneze lucrurile către un făgaş de performanţă. Este vorba de Ioan Drăghici, primar al Braşovului şi prim-secretar al Comitetului municipal de partid. El a fost , în vara anului 1979, iniţiatorul proiectului „FCM Braşov – echipă  reprezentativă a întregului judeţ”. E adevărat că poziţia de vârf pe care o avea în structurile locale de partid i-a permis să-şi impună anumite puncte de vedere. Dar cu siguranţă au contat şi orgoliul şi mândria de braşovean, precum şi pasiunea lui pentru sport ( în tinereţe făcuse schi-fond de performanţă). Practic, ce s-a realizat în 79 ? Pe scheletul echipei Steagul Roşu, întărită cu cei mai buni jucători din judeţ, s-a alcătuit o formaţie competitivă, capabilă să atace cu succes promovarea în divizia A. Într-o revistă editată de FCM Braşov în februarie 1980, înainte de începerea returului, Ioan Draghici povesteşte cum a decurs procesul reformării clubului braşovean.

Primarul Ioan Drăghici, iniţiatorul proiectului FCM Braşov.

„După căderea Steagului Roşu, s-a produs o reacţie destul de normală, omenească aş zice, deşi cu caracter distructiv: toţi iubitorii şi susţinătorii fotbalului din Braşov s-au supărat pur şi simplu pe echipă, lăsând-o să se descurce singură, tocmai când îi era mai greu. Apoi, fiindcă aveam atâtea echipe de fotbal în Braşov, toate cu petenţii, forţele s-au dispersat.Conducătorii de cluburi au înţeles greşit noţiunea de patriotism local, lucru reflectat în derbiurile dintre echipele braşovene, care au devenit cele mai acerbe meciuri din tot campionatul. (…) Am observat că nimeni nu încercase să pună problema la o adevărată masă rotundă, în care toţi să participe cu drepturi egale, pentru o hotărâre cât mai justă şi mai dreaptă. Am convocat atunci, cu avizulComitetului judeţean Braşov al P.C.R., nu numai conducătorii cluburilor, ci şi antrenorii, secretarii de partid şi directorii de la intreprinderile având echipe în divizia secundă, prezentându-le cele două obiective pe care le urmărim, ele fiind şi dorinţa publicului braşovean: alcătuirea unei echipe care să candideze cu mai mult succes la promovarea în A şi întărirea tuturor celorlalte formaţii braşovene cu jucătorii disponibili, aşa încât nici ele să nu slăbească prea mult. Cred că am procedat corect. (…) I-am schimbat însă numele în Fotbal Club Muncitoresc Braşov, tocmai pentru ca să reprezinte mai exact forţa celor mai bine de 150.000 de oameni ai muncii din municipiu, ca şi forţa sportivă, fotbalistică a judeţului. Toţi participanţii la discuţia amintită s-au aliat propunerii noastre, stabilindu-se să înceapă o adevărată conlucrare între cluburi.” Cu siguranţă că negocierile  nu a fost chiar floare la ureche, fiecare apărându-şi interesul. Dar cum partidul avea ultimul ( şi singurul ) cuvânt, toate celelalte cluburi au fost nevoite să se supună deciziei de a permite jucătorilor lor să vină la noul FCM.

Evident, FCM-ul era continuatorul Steagului Roşu, cu palmaresul şi culorile aferente. Urma să fie susţinută în continuare de Intreprinderea de Autocamioane, cea mai mare unitate economică din judeţ, dar şi de toţi factorii administrativi şi sportivi locali. Practic,pentru noi suporterii, Steagul Roşu a rămas tot Steagu, indiferent că s-a numit FCM sau FC Braşov.

Emblemă FCM Braşov, 1979.

La realizarea acestui proiect şi-au mai adus contribuţia câţiva oameni, ale căror nume merită amintite. Este vorba de Ion Mateescu, personaj cu greutate în acea vreme, directorul general al I.A.Bv. şi „suporterul nr. 1 al echipei”, cum îl numeşte revista. Acesta , încă din perioada studenţiei, petrecută în anii 50 la Braşov, devenise un suporter al stegarilor. La absolvirea facultăţii, deşi iniţial fusese repartizat la intreprinderea Tractorul ca inginer stagiar, a ales fabrica Steagul Rosu şi pe considerente fotbalistice. Se scrie în articol: ” Ca orice microbist înfocat, a cutreierat ţara după echipa favorită, străbătând sute de kilometri pe motocicleta abia cumpărată. Îşi aduce cu nostalgie aminte mai ales de meciurile pe care stegarii le disputau împotriva petroliştilor, o rivalitate care părea că nu se va sfârşi vreodată…”. Alături de el, inginerul Mihai Baltag, şeful Fabricii de Agregate, omul care făcea legătura între club şi intreprindere. Bun cunoscător al nevoilor echipei, preşedinte de onoare al secţiei de fotbal încă din 1967, el ocupa acum, în cadrul clubului, funcţia de preşedinte coordonator. Pentru a întregii echipa de conducere, în vara lui 79, fusese instalat pe postul de vicepreşedinte, Constantin Suciu. Acesta , tipul omului descurcăreţ, cu relaţii în lumea fotbalului românesc, bun cunoscător al regulamentelor, avea rolul de a reprezenta clubul în raport cu federaţia.

Despre antrenorii şi jucătorii care au pornit la drum în ’79, sub titulatura de FCM, voi scrie într-un articol viitor.