Luni seară am revăzut la stadion aglomeraţia din anii copilăriei. Cozi lungi la casele de bilete. Cozi lungi la porţile de intrare. Oameni care strigau după stewarzi. Stewarzi care se uitau haotic în stânga şi-n dreapta de parcă l-ar căuta pe cel care a ascuns manualul cu instrucţiuni pentru astfel de momente.
Afară, steagurile în carouri galben-negre cu sigla şi numele clubului se vindeau cu 10 lei bucata. Fanionaşele (da, erau fanioane mai micuţe) cu 5 lei. Un tată îşi ţinea atent copilul în faţă. În aglomeraţia aceea nu poţi fi niciodată suficient de precaut. Autogara era un furnicar de oameni şi maşini, totul într-o lumină difuză de la nocturna ce aprindea gazonul verde în imediata apropiere. Ciudat, dar aveam senzaţia că văd în galben-negru, nu în culori obşinuite.
Şi intrăm la meci. După mai bine de 10 ani am urcat iarăşi treptele acelea infinite spre peluză. Şi a fost frumos. A fost tristeţe, speranţă şi apoi, după un gol născut prin cezariană, a fost bucurie. A fost bucurie mare. Drumul din înaltul peluzei până la gard parcă l-am parcurs într-o fracţiune de secundă.
Azi, în Braşov e senin. Un senin galben-negru.
Susţinere blog
Dacă ţi-a plăcut ce ai văzut, poţi susţine blogul printr-o donaţie minimă de 1 Euro.
€1,00
La Stegaru' 
si mirosul de mici:))
Haha, bine că am scris articolul cu parfumurile uitate din fotbal în ianuarie. Dacă îmi venea ideea abia acum, nu știu cum aș fi reușit să bag mireasma micilor în text.
E bine ca exista televiziunea, cand e meci transmis de pe fosta mea strada ma simt acasa.
Atat cat s-a putut vedea pe monitor, atat cat am putut auzi (pe langa comentariul crainicului) din tribuna Stegara, m-au facut sa fiu iar mandru ca tin cu Steagu. In orasul in care traiesc acum, care nu a avut niciodata echipa de A, dar care, prin 84, a reusit in B sa bata un Steag alcatuit din viitori jucatori ai echipei nationale – si prefer sa nu nu stiu cine a facut „tranzactia” aceea de care mi-a fost rusine multa vreme), oamenii nu stiu sa aiba o pasiune adevarata pentru o echipa de fotbal. Aici se sare in sus pentru echipele asa-zis mari din capitala, iar un profesor care persista in a se proclama „stegoman” dupa 30 de ani de exil provoaca numai zambete condescendente … sau priviri „criminale”, cum a fost cazul dupa victoria din Ghencea.
O nota proasta pentru fostulmarearbitruactualpatrondeechipa, care a salutat ultimul fluier al lui Balaj de aseara cu o gura „plina”, exact in fata camerei TV.
Sunteţi un „steagoman” printre simpli muritori. Poate la returul cu Steaua din Cupa României, când, sperăm, vom sărbători prima calificare în finală din istorie, o să reuşiţi să ajungeţi pe stadionul din colţ.