Cel mai rău îmi pare de Piţi. Ori de câte ori îmi imaginez momentul îmbrăţişării de după gol mă buşesc lacrimile. Dar avem speranţa că va veni şi momentul nostru să ridicăm un trofeu deasupra capului. Îmi pare rău de băieţii din Săcele, dar va veni clipa când vor goni spre casă în maşina lui Ovi urlând din ea cât îi ţin plămânii „am câştigat! am câştigat!”. Îmi pare rău de domnul cu programele din Arad, un veteran „stegar” relocat acolo, care a rămas peste ani şi ani fidel galbenului şi negrului. Îmi pare rău de Ruxi, de faptul că liliacul ce i l-am dat la începutul meciului nu va fi legat pentru eterninate de o premieră istorică.

Îmi pare rău pentru toţi cei care miercuri seară au udat cu lacrimi betonul şi gazonul bătrânului nostru stadion. Îmi pare rău pentru tot dar nu-mi pare rău pentru faptul că suntem „stegari”! Fără Steagu’ n-ar fi existat lacrimile feerice ale minutului 41, băieţii din Săcele n-ar mai veni meci de meci în Bartolomeu, n-am fi văzut oameni cărunţi cu feţe de copii şi nici n-am fi simţit parfum de liliac pe stadion. Precum în viaţă, aşa şi-n fotbal. Te bucuri, cazi apoi speri! Între toate astea există acele mici bucurii care fac diferenţa şi-ţi dau puterea să mergi înainte când tot ce-ai vrea e să stai naibii jos. Noi suntem „stegari”! Noi nu ştim să stăm naibii jos! Miercuri seară n-am pierdut nimic, dragi stegari. Joi o să beau o bere brună-n Rockstadt cu setea speranţei pentru zilele bune ce ştiu că vor veni. Suntem „stegari”, visători prin excelenţă de aproape 75 de ani şi ştim una şi bună: „În oraşul de sub Tâmpa, este o echipă mare…”