Început
Ca orice poveste, o să încep cu “a fost odată…”, cu menţiunea că povestea e adevărată, însă trecerea anilor îi conferă un parfum de “în căutarea timpului pierdut”.
A fost odată…
… spre sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000, o echipă de fotbal în cartierul braşovean Noua. Toţi jucătorii stăteau pe aceeaşi stradă: Vişinului 18, scările A, B şi C. La început se juca din felinarul de la scara B până-n felinarul de la scara C. Asta până venea nea’ Popa de la serviciu cu maşina. Când era plecat în concediu era bucurie mare, pentru că puteam să jucăm şi-n nocturnă. Moşu’ din blocu’ de vizavi a coborât odată la noi şi a băgat cuţitul în Artexul lui Pele. Apoi, pe lângă nea’ Popa, şi-au mai luat maşină încă vreo doi vecini. A trebuit să dăm asfaltul pe iarba Poieniţei de lângă staţie. Jucam “oblic”, printre copaci şi acolo am învăţat să fac plonjoane. Eram portar. Ne-am deprins cu tainele firelor de iarbă şi era momentul să ne facem intrarea în fieful greilor: Ştrandul.
De aici și până cam unde-i duba aia era terenul. Ce dacă era îngust? Nu făceai prea mult până sus pe gard să te bucur la goluri.
Colosseumul Verde
Într-un capăt era o ţâşnitoare cu apă rece ca gheaţa. În celălalt capăt erau plopi. Bazinele erau abandonate. Pe “terenul de jos” jucau cei noi şi cei mici. Pe “terenul de sus” erau veteranii. Funcţiona meritocraţia: câştigai meciuri şi puteai ajunge pe “terenul de sus”, nu conta cât de mic erai.
Străjuit de garduri verzi, “terenul de jos” avea iarba mare, mai ales când începea primăvara. Cu mingea pierdută printre fierele înalte, reuşeam într-un final să le îmblânzim. Într-un colţ avea câţiva brazi şi alţi arbori înalţi sub a căror umbră ne adăposteam între reprize în verile toride. Tot dincolo de gardul ce separa “terenul de sus” de “cel de jos” era şi “terenul de lângă zgură”. Acolo am jucat puţine meciuri, însă unele memorabile. Ţin minte o minge respinsă de la vinclul imaginar (poarta era din doi bolovani) şi lumina unui apus de soare în septembrie care aducea cu lumina nocturnei de stadion. Pentru câteva momente ne-am oprit cu toţii pentru a admira lumina. Gălbuie, caldă, făcea firele de iarbă să lucească iar umbrele erau lungi, eterne. Frunzele toamnei adunate grămadă lângă gard precum “ultraşii” bucurându-se după un gol al favoriţilor. Pe “terenul de lângă bazine” l-am văzut pe Nicu, piticul de pe Vişinului, făcând din datul mingii în stângă şi evitarea adversarului prin dreapta (sau viceversa), un dribling “al casei”.
Marii rivali
Nu a durat mult până ce ne-am câştigat dreptul de a juca pe “terenul de sus”. Cel mai mare merit al ascensiunii noastre îl au rivalii noştri din acei ani: jucătorii de pe Rozmarinului.
Cu jucători legitimaţi la diferite cluburi din oraş, ei erau cei despre care se vorbea că vor fi nou-veniţii “terenului de sus”. I-am bătut 1-0 în primul meci. “Inzaghi” al lor n-a mişcat în faţa lui “Bodea” al nostru. Ei erau Inzaghi, Del Pierro, Toldo şi alţii. Noi eram Bodea, Dossey, Buga ori Stere. Pe Vişinului 18, toţi ţineam cu Steagu’ . Deh, alte vremuri, alte moravuri. I-am bătut şi le-am amânat intrarea. Au cerut revanşa. Ne-au bătut rău. Era însă 1-1 la general şi nu puteau aspira la “terenul de sus” după un duel egal cu nişte novici. Meciul trei s-a dat lângă copacii “terenului de jos”. S-a pornit cronometrul şi a început bătălia. Trei la trei în full-time şi penalty-urile vor decide cine merge pe “terenul de sus”. Apăr trei penalty-uri, dau ai mei trei goluri şi eram “sus”. Am continuat şi “sus” duelurile cu ei.
Invictus
Au urmat aproape trei ani fără înfrângere pentru echipa noastră. Prunului, Nucului, Frasinului, Levănţicăi, Rozmarinului şi alţii n-au putut răpune maşina de fotbal de pe Vişinului 18. Dar rămăsesem modeşti. Mai coboram pe “terenul de jos” sau “terenul de lângă zgură” pentru a juca meciuri.
Crezul echipei
Ploaie? Noi eram acolo! +35 de grade Celsius? Noi eram acolo! Viscol şi zăpadă de 20 de centimetri? Noi eram acolo! Cauciuc sau Artex? Să n-aibe prea multe gâlme.
Celebrarea succeselor
Eram mici, erau şi câţiva băieţi mai mari, dar n-aveam bani să bem bere la discreţie după victoriile de răsunet. Plecam cântând din Ştrand şi intram la berăria de peste drum şi ne rugam de tanti de la bar să ne dea o halbă cu apă rece. Beau mai întâi cei care au marcat golurile victoriei, apoi portarul, apoi ceilalţi. Ne continuam cântând drumul spre casă.
Vedetele
Flo – un fel de buldozer, era printre cei mai experimentaţi şi avea o tehnică foarte bună. De la el am învăţat cum e cu “portăria”.
Nicu – mic, însă dribleur şi şuteur foarte bun. Se infiltra uşor printre fundaşii adverşi atât datorită staturii sale cât mai ales driblingului marcă personală menţionat mai sus.
Pomană – de fapt îl cheamă Adi, însă fiindcă era mai mereu lipit de bara adversarilor se identifică mai mult cu numele de Pomană decât cu cel de Adi.
Pele – de fapt îl cheamă Robert, însă pentru că era foarte tehnic şi dribla de-i ameţea pe toţi, i se zicea Pele.
Alex Tatu – un “bombardier” de temut, eram fericit că nu-mi dă mie “bombele” plecate din piciorul lui. Cam egoist la pase decisive şi irascibil, însă băiat fain.
Ioan – centra bine, avea şi dribling, însă era singurul capabil să piardă mingea chiar dacă adversarul era la 10 metri în spatele lui. Nu stătea bine cu viteza dar punea sulfet.
Sile Songoku- un fundaş kamikaze, mereu disponibil să se arunce în faţa mingilor şutate de adversari. Datorită acestui reflex a marcat şi-un gol atunci când o fază l-a prins în faţa porţii adverse.
Ce ne-a omorât?
Liceul, serviciul, terenurile sintetice, maşinile tot mai multe şi modernizarea Ştrandului.
Ce-a urmat?
Când iarba noroioasă devenise prea “naşpa” pentru noul val de fotbalişti ai cartierului, ne-am adaptat şi noi în lipsă de adversari. “Bătăliile” din Colosseum-ul Verde le-am mutat pe “terenul din şcoală”. De pe Vişinului 18 mai rămăsăsem doar eu şi Nicu. Ne ştim de când aveam 6 ani, cum era să ne separăm tocmai acum? Cu Ovi, Sergiulică, Uţe, Oni şi Cîşli am făcut o nouă echipă invincibilă. Se juca “două goluri sau zece minute” şi ieşeam de la “masă” doar după ce câştigam destule meciuri şi voiam să ne răcorim cu o bere. Crescusem, aveam bani de bere.
Pe “terenul de sus”, Nicu învăţându-şi nepoţelul cum să dribleze. În spatele lor, aceiaşi copaci umbroşi ai fotbalului perioadei noastre de glorie.
Susţinere blog
Dacă ţi-a plăcut ce ai văzut, poţi susţine blogul printr-o donaţie minimă de 1 Euro.
€1,00
La Stegaru' 
Imi aminteste de copilarie:)…Uite, noi nici nu stiam de derby-urile voastre de la strand…Noi aveam terenul de beton din spate la prunului(unde era si masa de ping-pong), si tot asa aveam meciuri, tot noi eram asii la fel ca si voi:P…aveam echipa din care acum 3 joaca la Steagu:P(juniori).Jucam cu cei de la capat, cu aia de pe brazilor.Era fain:)…acum e pustiu, au daramat garajul unde era masa de ping-pong, au facut parcare pe tot terenu unde se juca …n-au ramas decat amintirile:)
Frumos să citesc despre un „tovarăş” de Noua. Deh, eram mici, eram cu toţii vedete când aveam mingea la picior. Ne mai luam şi-un nume de fotbalist în vogă şi eram cei mai buni.
Cum îi cheamă pe băieţii de a juniorii lui Steagu’ ?
Vai de capu’ meu…Unu era Kaka, al doilea Coco, al treilea Miky:D…Sa mor yo daca imi amintesc numele lor…Pe unu sigur o sa ti-l arat la primu meci de acasa:D
Emotionant articolul, are ceva din parfumul memoriilor lui Fanus Neagu.Ca am copilarit pe Visinului sau pe alta strada, cu totii ne amintim cu bucurie de miutele inocente, dar pline de pasiune.Jucam fotbal ca nebunii, pe unde apucam : pe aleile dintre blocuri, in intersectie, pe gazonul chelit dinspre linia ferata, marcand goluri braziliene la imbinarea barelor de la batator, Jucam chiar si in casa scarii, spre disperarea locatarilor de la parter.Acestia, cand nu mai suportau, ieseau in pijamale si papuci, ne luau la goana si daca erau iuti de mana, ne arestau si mingea.
Dar momentul adevarului, pentru noi, cei de pe Mercur,era atunci cand apucam sa evoluam pe „Maracana” ( zgura de la sc. gen. 3).Nu prea bateam pe nimeni, caci cei de pe Minerva sau Saturn erau legitimati pe la juniorii lui ICIM, Metrom sau Carpati.Cand am castigat si noi un meci impotriva „granzilor”, am petrecut pana spre dimineata la masa de ping-pong de langa gradinita, cantand pe multe voci din Compact, Semnal M sau Cenaclu. Lumea a crezut ca devenisem campioni ai Daciadei ! Singurul fotbalist adevarat, de la noi, era Alex Meszaros, fiul fostului stegar din anii 60. Dar el venea mai rar.
Din pacate copilaria a ramas mult in urma, iar terenurile noastre de atunci sunt ocupate acum de hipermarketuri, biserici, parcari si multe, multe masini. Curtile scolilor cu terenuri de sport sunt incuiate dupa-amiaza si in weekend, iar fotbalul se joaca astazi la ” balon „.
Da, cam asa era in copilarie.Dimineata ma trezeam, mancam, deja ii auzeam pe colegi cum strigau la geam sa ies afara.Imi luam tenisii in picior, jucam pana la pranz, cand parintele de servicu pe ziua respectiva ne cauta pana ne gasea sa ne bage in casa sa scapam de caldura mare si sa mancam.Cam pe la 4 iarasi ieseam, jucam o miuta, pana la 6-7 eram terminati, ne bagam la scunsea sau ceva, tot asa pana la apusul soarelui.Asa era in fiecare zi, nu ne plictiseam.Dupa, cand am mai crescut si noi, pe la 12-13 ani, cand nu mai era la moda scunsea, ne bagam la fotbal cu cei mari.Erau niste derby-uri de neuitat:).Pe astia de varsta noastra ii bateam, dar cand era vorba de aia „mari”, mereu plecam macar cu tibia umflata.Erau agresivi ai dracului, si acum ma oftic cand ma gandesc inapoi…cum naiba sa joci asa cu niste copii?:).Ne-am obisnuit si cu chestia asta, am mai crescut, am inceput sa-i invingem pe aia „mari”, cateodata ii mai enervam, sa vezi cum fugeam printre blocuri.Cum ai zis si tu, copilaria a ramas in urma, generatiile s-au schimbat, acolo unde se jucau meciurile mari e o parcare, batatoarele le-au scos de mult, pe copii nu-i prea vad la fotbal.E pustiu tot.Acum, daca aveam chef de fotbal, ne ducem in steagu in parcul Stefan, sau pe Soarelui(astea pot sa va recomand si voua).De obicei se aduna vreo 4-5 echipe, 2 goluri sau 5 minute, castigatorul ramane.E destul fun si acolo:D
Daca tot suntem in intersezon si e perioada depanarii amintirilor, vreau sa va povestesc despre niste suporteri mai speciali ai Steagului de acum vreo 30 si ceva de ani.
Dupa retrogradarea din 1975, stegarii au executat cinci ani de Divizia B. In vremea aceea eram destul de mic si abia incepusem sa merg pe Tineretului.Tot in aceeasi periada, in Grecia, aveau loc ample tulburari sociale.Din aceasta cauza, multi militanti de stanga, impreuna cu familiile lor isi gasisera azil politic in Romania.Astfel, o comunitate destul de numeroasa ajunsese sa locuiasca in cateva blocuri pe Minerva, langa Scoala 3.Barbatii erau de gasca si mari amatori de fotbal, iar femeile frumoase, guralive si se certau toata ziua intre ele.
Cum meciurile incepeau la ora 11, trupa de copii din blocul meu mergeam de pe la 9 sa prindem loc la „galeria lui Latrau”.Era zona de centru a tribunei a II-a, pe-atunci galeriile nu migrasera inca spre peluze.Dar mai mereu, inainte de inceperea meciului, aparea grupul de greci care ne ridicau de pe scaune cu indemnul „Hai juniorilor iesiti la lncalzire !”Nu comentam nimic si ne refugiam in picioare sub zidul de beton din susul tribunei.
Cum spuneam, grecii erau foarte pasionali,veneau cu steaguri, tobe si devenisera parte din sufletul galeriei.Toata lumea ii cunostea si-i respecta.Mai mult, cand se enervau, faceau foarte urat la arbitrii sau adversari. Deh… temperamentul mediteranean isi spunea cuvantul.
Si tot asa,cativa ani au cantat si scandat pentru Steagul Rosu, dupa care s-au intors in tara lor, ducand cu ei o bucatica din caldura si spiritul stegar.
PS: data viitoare poate vom vorbi despre un eveniment din istoria mai recenta: duelurile de acum zece ani cu celebra Inter Milano, despre care Razvan ne-a promis un articol.
Apropo Razvane, ma bucur ca ai revenit cu pofta de scris si cu multa inspiratie.
Inca ceva, Razvane.
In ” Visinului 18 „, ca si in ” Nostalgia ” lui Cartarescu, ne regasim toti cei care am avut o copilarie urbana, printre blocurile de diverse culori ( nu neaparat ” gri ” ).
Salut!
Foarte faină povestea cu grecii, mulțam că ai ales s-o împărtășești cu noi. Da, o să apară cât de curând (duminică sau luni) și articolul cu duelul interist de acum 10 ani. Doar că sunt foarte prins cu organizarea cursului festiv pt facultate, mâine îl am, și nu găsesc răgazul să mă ocup de toate. Dar o să revin (iar) în forță.
Pingback: Primii fotbaliști ai cartierului Noua | 1923 | La Stegaru'