A început ca o zi de octombrie ca oricare alta. Ziua de miercuri se trezise cu „Trei Culori”, la şase dimineaţa, la postul naţional de Radio. După care sirena uzinei spulbera liniştea şi muncitorii din schimbul unu îşi făceau pontajul.

Gândurile lor însă, ale întregului oraş, de fapt, începeau să coacă scenarii şi pronosticuri pentru meci. Şi el, meciul, era un meci ca oricare altul. Unul din multele meciuri care se jucau în acea zi. Doar pentru braşoveni era mai special, pentru că era o confruntare internaţională şi meci decisiv de calificare.

În octombrie Tâmpa e la apogeul frumuseţii sale. E atât de frumoasă, încât ai putea crede că şi zâmbeşte. Iar în acea zi, culmea, dintre toate zilele posibile, Tâmpa a zâmbit. Îmbrăcată în rochia ei pastelată, era şi ea gata de meci.

Cum în zilele bune ale fotbalului nu televiziunile programau ora de start, kick-off-ul a avut loc la orele 15 fix. Domnul arbitru Tchokov fluieră începutul. Un început ca oricare altul. Steagul Roşu Braşov – Beşiktaş Istanbul schimbau primele mingi şi primele tacklinguri. Stadionul „Tineretului” sprijină prin cântec atacurile purtate de Nae Pescaru ori cursele buclucatului Csaba Gyorffy, întâmpinând cu uralele de Colosseum deposedările precise ale lui Adi Hârlab sau Neluţu Nagy.

Timpul rămas „stegarilor” pentru ca meciul să nu se termine ca oricare altul, devenea tot mai puţin. Înfrângerea din Turcia, din meciul tur, la două goluri diferenţă, era o povară grea, dar nu imposibilă. Dar cum în fotbal timpul, „viaţa”, durează doar 90 de minute, fiecare secundă trebuie preţuită. Un şut în minutul 87. Un altul în minutul 88. Şi o minge împinsă cu piciorul drept în minutul 90. Trei minute din 90. Trei minute în care scorul, la general, se transformase din 0-2 în 3-2. Trei minute pentru o eternitate. Trei minute care au transformat o zi ca oricare alta şi un meci ca oricare altul, în ceva… „nemaipomenit! nemaipomenit!”.

Apusul de soare al celei mai frumoase zile de octombrie din istoria fotbalului braşovean lumina mulţimea care invadase terenul pentru a-l ridica printre zei pe Sterică Adamache, în vreme ce serenadele nocturne au luat forma unui cor de câteva mii care mărşăluia pe străzile oraşului cântând pentru prima dată un cântec care începea aşa: „În oraşul de sub Tâmpa, este o echipă mare…”.