Căpitanii Braşovului. Prima parte

Când Steagul de la cumpăna dintre ani are un antrenor pentru care vendeta personală cu Astra Ploieşti e mai importantă decât clubul propriu şi un jucător de bază care, ca atâţia alţii, de la „în România nu voi juca decât pentru Braşov” a ajuns repede la „plec de aici pentru că am nevoie de un progres în carieră”, e clar că acest club trece prin cea mai cruntă criză de identitate din întreaga sa istorie. Şi vorbim aici de o istorie de 75 de ani!

În astfel de condiţii, ca suporter al acestei echipe, nu-ţi mai rămâne decât să recurgi la aduceri aminte, să deschizi cartea de istorie a clubului şi să mai priveşti o dată fotografiile acelora care au dat cu adevărat totul pentru club.

Mai jos o să amintim de oamenii MARI ai acestui club şi de faptele care i-au făcut să fie astfel.

CĂPITANII BRAŞOVULUI | 1936-1990 | 5 CĂPITANI ÎN 54 DE ANI

ERA REGALĂ. Perioada de dinainte de al Doilea Război Mondial, deşi are farmecul ei aparte, este foarte săracă în informaţii despre istoria clubului. S-au poate că n-am ştiut eu unde să caut. Cu toate astea, deşi încă nu există dovezi concrete suficiente, se prea poate ca în persoana lui Traian Chicomban, nimeni altul decât cel mai longeviv ciclist din istoria Turului României, să avem primul căpitan din istoria clubului. În sezonul de debut al clubului (1937/38), numele lui Chicomban apare alături de alţi zece fotbalişti pentru ca mai apoi, el să rămână singurul „supravieţuitor” al lotului. Ţinând cont că aşa era sportul în acei ani,  încât puteai să faci carieră şi în Turul României şi să joci şi fotbal pentru echipa oraşului, această ipoteză a ciclistului Chicomban căpitan al echipei de fotbal Uzinele „Astra” Braşov poate fi valabilă. Dacă este aşa, atunci trebuie menţionat că în 1943, cu Chicomban posibil căpitan, echipa UA Braşov a fost angajată în prima tentativă din istoria ei de promovare în elita ţării. Printre sirene care anunţau raidurile aeriene şi uralele spectatorilor, braşovenii câştigă fără înfrângere Seria a III-a din Divizia B, însă barajul cu UD Reşiţa şi UM Cugir, câştigătoarele celorlalte două serii, a fost prea greu pentru tânăra echipă braşoveană.

DUPĂ RĂZBOI. Încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale aduce două modificări majore sub Tâmpa care-şi vor lăsa până în ziua de azi amprenta asupra identităţii clubului. Mai întâi, în 1947, Silviu Ploeşteanu, celebrul atacant interbelic, ajunge la Braşov unde se angajează la uzină şi joacă fotbal în timpul liber pentru echipa fabricii. Peste un an, acesta devine antrenorul echipei iar uzina este redenumită din Uzinele „Astra” Braşov – Uzina „Steagul Roşu”, nume sub care echipa de fotbal a oraşului de sub Tâmpa va face istorie.

1950-1961. Drumul spre înalta societate a început pentru Steagul Roşu de jos, din Judeţ, însă rând pe rând, echipa antrenată de Silviu Ploeşteanu şi condusă în teren de căpitanul Gheorghe Fusulan avea să doboare toate obstacolele. Cu „tunarul” Fusulan pregătit să-şi conducă coechipierii spre glorie, Steagu’ Roşu promovează în 1950 în Divizia B, în ciuda implicării politice din confruntarea cu Progresul Bucureşti şi a intimidărilor „ascuţite” de la Brăila.

În al şaselea an de divizie secundă, „stegarii” spulberă tot în Seria a II-a reuşind prima promovare în Divizia A din istoria clubului, cu căpitanul Fusulan golgheter al eşalonului secund. Urmează şi prima ieşire pe scena internaţională în cadrul turneului amical din Uniunea Sovietică unde „stegarii”, fiind prima echipă românească de după război ce ajunge în Basarabia, pierd, 2-3, în faţa echipei Burevestnik Chişinău (actuala Zimbru Chişinău), pentru a remiza apoi, 1-1, cu puternica Dinamo Kiev şi a învinge cu 2-1 la Odessa echipa Casa Ofiţerilor.

Gheorghe Fusulan primind trofeul Cupei Balcanice Intercluburi. sursa foto: fcbrasov.ro

La debutul Steagului în Divizia A, Gheorghe Fusulan reuşeşte în etapa a II-a sezonului 1957/58 să devină primul autor al unui hattrick „stegar” în prima ligă, în urma căruia braşovenii întorc în ultimele cinci minute un 1-3 pentru Rapid, chiar la Bucureşti. Însă apogeul „domniei” căpitanului Fusulan avea să fie cucerirea primei ediţii a Cupei Balcanice Intercluburi, în 1961, reuşită prin care Steagu’ devenea prima echipă românească ce câştigă un trofeu internaţional. După primirea trofeului la Sofia, Gheorghe Fusulan s-a retras predând banderola unei alte legende „stegare”, Nicolae Campo.

1961-1969. Nicolae Campo, fundaş central, deși născut la București a jucat pentru această echipă şi acest oraş ca şi cum ar fost un fiu de-al locurilor din totdeauna. Cu el căpitan, „stegarii” pariticipă la două campanii europene, Cupa Oraşelor Târguri 1962/63 şi Cupa Europeană a Târgurilor 1965/1966 (ambele sunt foste denumiri ale Ligii Europa din prezent), la cea din urmă echipa reuşind unul dintre cele mai bune meciuri din întreaga sa istorie, reuşind să bată cu 4-2 echipa Espanyol Barcelona la care juca legendarul Alfredo di Stefano.

Nicolae Campo, al treilea de la dreapta la stânga, împreună cu coechipierii săi în sezonul 1965/66

Nicolae Campo, al treilea de la dreapta la stânga, împreună cu coechipierii săi în sezonul 1965/66

În 1968 echipa suferă prima retrogradare din Divizia A din istoria ei, însă căpitanul nu abandonează clubul. Luptă pentru ca echipa să revină în primul eşalon și abia atunci, când obiectivul a fost realizat, s-a retras de pe scena frumosului joc.

1969-1981. Doisprezece ani de zile banderola de căpitan a fost nelipsită de pe mâna lui Nicolae Pescaru. Acesta a debutat la Steagu’ în 1962 şi, după cum vedeţi, i-au trebuit şapte ani pentru a ajunge să fie căpitanul echipei.

Alături de Mihai Ivăncescu şi „Baronul” Admache, Pescaru a reprezentat Braşovul în lotul României la Cupa Mondială din Mexic ’70. La Braşov, căpitanul Pescaru conduce echipa „stegară” spre a treia campanie europeană, Cupa UEFA 1974/75, fiind părtaş atât la miracolul meciului cu Beşiktaş, la drama de la Hamburg ori la retrogradarea incredibilă din finalul acelui nebun sezon 1974/75. Deşi trecuse de bariera vârstei de 30 de ani, Pescaru este curtat mai intens ca niciodată de echipa Dinamo Bucureşti, însă refuză sub orice formă transferul în Capitală considerând că este în primul rând de datoria sa să readucă Steagu’ în prima ligă. Iar pentru asta au fost nevoie de cinci ani de „B”. În fotbalul modern de azi asta s-ar traduce ca ani irosiţi, însă Nae Pescaru ar zâmbi şi v-ar spune că totul s-a meritat. Cu o echipă braşoveană de divizie secundă, Pescaru şi ai lui mărşăluiesc spre semifinalele Cupei României, doar ghinionul salvând-o pe Steaua de la a suferi aceeaşi cruntă înfrângere precum marile UT Arad ori Universitata Craiova.

Nicolae Pescaru la retragerea după 19 ani ca "stegar" din care 12 drept căpitan. sursa foto: 7sport.ro

Apoi… apoi a venit clipa mult aşteaptată. În sezonul 1979/80, „stegarii” promovează triumfal în prima liga, iar căpitanul Pescaru, care avea deja vreo 500 de jocuri în toate competiţiile pentru echipa oraşului, îşi completează palmaresul reuşind în turul ediţiei 1980/81 să atinga cota 311 meciuri în primul eşalon pentru FC Braşov. La sfârşitul lui februarie 1981, 14 de mii de braşoveni au asistat la amicalul de pe Municipal contra Corvinului pentru a-şi lua bun rămas de la cel care fusese căpitan al echipei mai bine de un deceniu, Nicolae Pescaru.

1981-1990. După retragerea lui Nicolae Pescaru, din primăvara anului 1981 şi până la finalul sezonului 1989/90, Ioan Nagy, fundaş central, a devenit liderul din teren, sub conducerea sa echipa reuşind să ajungă în semifinalele Cupei UEFA României (1986/87) şi să se bată în ultimul sezon al carierei sale,pentru prima oară după mulţi ani, pentru un loc în cupele europene, luptă care, din păcate, a fost pierdută.

Ioan Nagy, al patrulea de la dreapta spre stânga, la primul său sezon întreg în rolul de căpitan al echipei.

Era doar un puşi când a debutat pentru Steagu’. Se întâmpla în 1972, când în echipa Braşovului Pescaru, Ivăncescu, Gyorffy ori Adamache păreau nişte titani. Până la retrogradarea din 1974/75 a strâns vreo 32 de meciuri de primă ligă în tricoul galben-negru, următoarele cinci sezoane fiind dedicate călirii în aprigile lupte ale diviziei secunde. Au fost vreo 104 bătălii, ca să fim exacţi, urmând apoi 286 de confruntări în Divizia A.

5 gânduri despre “Căpitanii Braşovului. Prima parte

  1. Mai ai o gresala de redactare: „Încheierea celei de-a conflagraţii mondiale”
    Felicitari pt articol!

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s