Fotbalul, din păcate, nu este legat doar de fotbalişti, antrenori şi suporteri – dacă era aşa ar fi fost sportul de echipă ideal. Conducătorii de cluburi nu au ezitat niciodată să-şi facă imagine pe spatele istoriei şi tradiţiei unui club, sau pur şi simplu să-l folosească drept paravan pentru afacerile lor dubioase, păguboase pentru echipă, dar benefice pentru buzunarul de la sacoul lor Armani.

Cotrobăind într-o seară prin cutiile cu amintiri, am dat peste un număr al revistei Sport Magazin, din vara anului 1996. Olimpiada de la Atlanta tocmai se încheiase, gimnasta Lavinia Miloşovici era pe coperta revistei, posterul era cu campioana olimpică la scrimă Laura Badea, iar sportul românesc încă nu fusese manelizat. Ne dăm seama de acest lucru pentru că numai câteva pagini sunt dedicate fotbalului autohton şi isprăvilor sale demne de smuls părul din cap. Scriitura este tranşantă şi nu lasă nici un drept la apel Federaţiei care „nu pare să înţeleagă că jucătorul român a ajuns o unealtă în mâinile Mafiei”. Colecţia de relatări despre cauzele dezastrului din fotbalul românesc conţine şi o referire la clubul nostru, la modul în care conducătorii de sub Tâmpa înţeleg să perfecteze transferurile de jucători.

„Naugrafiul

Dacă fotbalul din România anului 1996 s-ar putea întinde pe pâine, gurmanzii ar spune că are gust de rugină. Oamenii şi-au pierdut şi ultima fărâmă de încredere în dictonul „vom fi ceea ce am fost şi mai mult decât atât”. În Cişmigiu, privirile microbiştilor de profesie nu mai au de mult romanticul iz al chibiţelii de odinioară. În vara asta s-au purtat nervii. Dezamăgirea a luat locul speranţei după ce Euro ’96 a răsturnat naţionala României în cazanul cu smoală al catastrofei. O întreagă generaţie de fotbalişti s-a trezit, derutată, realizând în ultimul moment că noţiunea de prăpastie, atunci când e scoasă din dicţionar, poate căpăta contururi reale”. Astfel îşi încep articolul despre starea de fapt a fotbalului românesc jurnaliştii Eduard Ţone şi Octavian Belu, iar noi nu putem decât să realizăm cât de actuală pare descrierea făcută de ei fotbalului din România anului 2012. Iată în continuare descrierea felului în care sunt întocmite şi semnate contractele în Divizia Naţională – numele de atunci al Ligii 1.

„Transferuri la indigo

Cu mici excepţii, care nu fac decât să întărească regula, jucătorii din campionatul intern sunt priviţi precum negrii pe plantaţiile din sudul Americii, înaintea Războiului de secesiune. „Tu pleci la Constanţa, tu semnezi cu noi până în 2005, dar joci la Piteşti!”, dictează vătafii ultimului deceniu al secolului XX. Nimeni nu mişcă în front, pentru că divizia B îşi rânjeşe ameninţător colţii. Dreptul de a decide singuri traseul e doar o poveste frumoasă, bună de adormit copiii. Cazurile de contracte semnate în alb, de antedatare sau de modificare, uneori grosolană, a sumelor sau a datelor de încheiere sunt mult mai dese decât ciupercile după o ploaie de vară. Cazurile Preda şi Cadar, de la Petrolul, care au aflat cu surprindere că pe exemplarul lor au semnat pentru o perioadă, iar pe cel al clubului pentru o cu totul alta, mult mai lungă, sunt doar două picături într-un ocean de nereguli. Până la urmă, după clasicul obicei balcanic „mai las de la mine, mai pui de la tine”, totul s-a muşamalizat. Deşi infracţiunea era evidentă, Federaţia n-a luat nici o măsură. S-a mulţumit să privească pasiv „negocierile”. Şi atunci e greu, dacă nu imposibil de crezut că altcineva va mai face publice fapte asemănătoare. Înainte de a se transfera în Israel, acum trei ani, fostul dinamovist Ioan Marcu povestea cum a fost păcălit de Romeo Paşcu, preşedintele lui FC Braşov: „Mi s-a spus că urmează să fiu împrumutat pentru un an de zile de la Dinamo la Braşov. Am jucat un sezon sub Tâmpa, apoi am vrut să revin în Ştefan cel Mare. Paşcu mi-a spus însă că acest lucru nu se poate, fiindcă eu aparţin definitiv Braşovului. Stupefiat, am mers la Federaţie pentru a verifica adevărul şi am aflat că, deşi eu semnasem pentru un împrumut, în acte eram transferat definitiv. Mai târziu am înţeles ce se întâmplase: când am fost pus să semnez, sub prima foaie era un indigo, iar dedesubt se afla contractul care stipula cedarea mea definitivă.”

Şi aşa, încet-încet, firescul a ajuns să pară nefiresc şi să nască întrebări”.

Ioan Constantin Marcu a venit de la Dinamo şi a jucat sub Tâmpa un singur sezon, 1991/92, înscriind pentru Steagu’ 15 goluri în 25 de meciuri de campionat, ceea ce-l situa pe locul patru în clasamentul golgeterilor pe acel an. În ciuda manevrei lui Paşcu, Marcu a reuşit să obţină un transfer în Israel, la echipa Hapoel Zafririm Holon. A jucat în Israel până în anul 1996, când s-a întors la Braşov pentru un tur de campionat, reuşind însă numai un gol în 18 partide. Şi-a încheiat cariera în Divizia C, la Caransebeş.

„Legiunea străină

Tranferurile din perioada 1993-95 relevă, în primul rând, numărul foarte mare de jucători români plecaţi să caute fericirea în Ungaria. 34 de fotbalişti au populat primele două divizii ale vecinilor de dincolo de Tisa, ei adăugându-se celor care se aflau deja acolo şi formând o adevărată colonie. Din păcate, fotbalul maghiar nu se ridică la un nivel competitiv, în ciuda forinţilor oferiţi cu generozitate de sponsori. În rest, la mare căutare au fost şekelii israelieni, dar şi aici situaţia este identică. Campionatele puternice continuă să rămână o himeră pentru foarte mulţi fotbalişti plecaţi din ceea ce mulţi numesc pe bună dreptate „cooperativa Pădureanu”.

În contrapartidă cu starea deplorabilă a campionatului intern, un exemplu de „aşa da” vine de la Braşov. „Un loc aparte în acest evantai îl ocupă exemplul unicat al clubului ermetic. Paul Enache a crescut la Tractorul Braşov o echipă de jucători tineri, cu care, în condiţiile unui sprijin financiar ce se cam lasă aşteptat, poate ataca promovarea în DN. Deşi considerat de mulţi un dictator care foloseşte metode dure pentru ţinerea în frâu a fotbaliştilor, Enache a reuşit performanţa de a-şi păstra fotbaliştii fără a se bălăci în mocirla generală, rezistând în faţa celor care au încercat să-i sfărâme echipa”.

Declinul „stegarilor” şi ascensiunea „tractoriştilor” s-a văzut cel mai bine atunci când cele două cluburi s-au duelat în Divizia B, în toamna anului 1997. „Stegarii”, conduşi în mod „glorios” spre retrogradare în sezonul 1996/87, primeau pe „Tineretului” vizita Tractorului, la care jucau, printre alţii, fostul mare „stegar” Ioan Drăgan şi… viitorul mare „stegar” Daniel Isăilă. Deznodământul acelui meci? 4-0 pentru Tractorul pe iarba noastră!

Deşi înaintea sezonului 1996/97 FC Braşov era văzută ca o echipă ce poate emite pretenţii la un loc în cupele europene graţie lotului său de jucători, echipa a sfârşit acel sezon pe ultimul loc (!), suferind cea de-a patra retrogradare din istoria clubului.

Iată mai jos un clip cu primul meci din acel sezon jucat în faţa propriile suporteri. Echipa venea după un 0-5 crunt la Craiova, şi a tras din greu pentru o victorie care să mai spele puţin din acea ruşine.