În primu’ rând îmi cer scuze că a trecut o vreme de la ultima postare.

În al doilea rând, vreau să vă arăt o fotografie şi să vă spun o poveste. După o absenţă aşa de îndelungată n-am cum să scap doar cu o poză, trebuie şi o poveste. Portretul pe care-l vedeţi mai jos aparţine lui Teodor Anghelini, fundaş lateral, printre cei mai duri pe care i-a cunoscut fotbalul românesc.  A făcut junioratul la Steagu’, apoi între sezoanele 1970/71 şi 1973/74 a strâns fix 70 de meciuri în tricoul „stegar” reuşind să marcheze două goluri. În sezonul calificării în Cupa UEFA, 1973/74, a fost titular în 33 din totalul celor 34 de meciuri, tot acela fiind şi anul când a reuşit „dubla” pentru echipă.

Apoi însă, Teo Anghelini a dat participarea în cupele europene cu Steagu’ sezonul următor pe Steaua. Sau Steaua ni l-a furat pe Teo? O să ne lămurească nişte „stegari” mai contemporani cu evenimentele de atunci ce s-a întâmplat exact. La 20 de ani Teo era titular incontestabil în echipa lui Nicolae Proca, iar plecarea lui şi a altor titulari la finalul acelui sezon a şubrezit serios echipa şi povestea o ştiţi: picăm în „B” având cea mai bună apărare din campionat (!) şi acolo aveam să petrecem următoarele cinci sezoane.

Băiatul ăsta din Braşov, care intră în adversar ca un briceag sicilian, nu merită să fie cărat nici până la Dârste, şi iată că antrenorii vor să-l plimbe în Algeria, şi dacă se poate în Spania. Fiţi cu ochii pe el, fiindcă după cât îl cunosc eu – şi-l cunosc mai din văzute – este în stare să pună catedrala din Madrid în unghiul de înclinaţie al Turnului din Pisa şi să înghită un taur cu matador cu tot şi s-o lase pe Lucia Bose cu copiii pe drumuri”.

Scriitorul Fănuş Neagu despre Teodor Anghelini

Deşi descrierea lui Fănuş Neagu este una foarte dură, trebuie apreciat totuşi modul foarte poetic în care acesta conturează portretul de jucător al lui Teodor Anghelini. Iar noi, „stegarii”, avem ocazia să ne dăm seama şi mai bine ce fel de fotbalist am pierdut. Dar chiar aşa, ce s-a întâmplat cu Teo Anghelini după plecarea de sub Tâmpa? Avea să câştige două cupe şi două campionate cu Steaua şi să joace de 25 de ori sub tricolor. Titlurile ca titlurile, dacă echipa nu se „dezmembra” cine ştie ce s-ar fi reuşit şi la Braşov, dar antrenorii Naţionalei parcă aveau alergie la „stegari” când venea vorba să-i selecţioneze la echipă. Când aceştia dădeau tricoul galben-negru pe unul de altă culoare trecea şi alergia federalilor.

11 iunie 1972. Aflat de doi ani în lotul Steagului, un tânăr de 21 de ani abia prinde meciul de debut la echipă. Tânărul se numeşte Dan Păltinişanu şi joacă 90 de minute în meciul cu Poli Iaşi încheiat 0-0 pe „Tineretului”, în ante-penultima etapă a campionatului. N-avea să mai calce iarba bătrânului stadion din Bartolomeu în vreaun meci oficial pentru galben-negri niciodată. Împrumutat sau cedat, nu ştiu sigur, Metromului pentru sezonul 1972/73, după 26 de meciuri ca „metromist” Dan Păltinişanu pleacă la Timişoara pentru a-şi împlini destinul de fundaş central sub culorile alb-violet ale Politehnicii, club pentru care a evoluat neîntrerupt timp de zece sezoane, cucerind o Cupă a României în 1980.

Dacă tot suntem la capitolul „Timişoara”, n-avem cum să trecem cu vederea despărţirea de un alt tânăr „stegar” ce avea să facă o frumoasă carieră pe Bega. Mijlocaş ofensiv de clasă, agresiv şi cu o foarte bună tehnică, Stelian Anghel şi-a făcut junioratul la Steagu’, apoi ucenicia în „C”, la Metrom, la a căror promovare în sezonul 1971/72 a contribuit şi el. Revine pe „Tineretului” sub comanda lui Nicolae Proca şi joacă 54 de meciuri în două sezoane, reuşind un total de 12 goluri (câte 6 pe sezon), contribuind acum la calificarea echipei în Cupa UEFA. Era şi el, la numai 22 de ani, titular absolut în echipa Steagului, dar cariera sa sub Tâmpa era gata.

O lege dată de oficialii Federaţiei Române de Fotbal înainte de sezonul 1974/75 stipula că orice jucător aflat la vârsta studenţiei poate pleca la o echipă cu profil studenţesc (cum erau Poli. Iaşi, Poli. Timişoara, U. Cluj, Univ. Craiova), fără a avea nevoie de dezlegare din partea clubului de care aparţine. A fost poate pentru prima dată în istoria sa când echipa noastră a simţit „păcatul” de a fi club muncitoresc. Împreună cu o mulţime de alţi jucători, titulari sau rezerve, Stelian Anghel abandonează Braşovul şi dă curs promisiunilor celor din Timişoara. Acolo avea să-şi întemeieze o familie, să câştige Cupa României şi să elimine pe Celtic din cupele europene, devenind unul din fotbaliştii legendari ai clubului bănăţean.

Hai să mergem puţin şi prin „negura vremurilor”. Anii ’50 sună bine? Perfect! Născut la Bod, judeţul Braşov, pe 9 aprilie 1933, Nicolae Oaidă a făcut, ca atâţia alţi copii amorezaţi de „foot-ball” junioratul la Steagu’ între anii 1946-1950. Pleacă apoi pentru trei ani la Locomotiva CFR Braşov, intrând apoi pe filiera „Dinamo”, jucând alţi trei ani la Dinamo Braşov (1953-1956), luând drumul Bacăului atunci când Dinamo şi-a mutat filiala din provincie acolo după ce la Braşov Steagu’ reuşise să promoveze în „Categoria I” la finalul sezonului 1956. Cică nu era de bon ton să fie două echipe din acelaşi oraş în prima ligă. Nicolae Oaidă duce sezonul 1956/57 la Bacău. Apoi ajunge la Progresul Bucureşti, club pentru care vă străluci, devenind poate cel mai emblematic jucător al „progresiştilor”, pe care i-a condus spre câştigarea Cupei României în 1960.

Trei din cele patru portrete conturate mai sus aparţin unor braşoveni get-beget. Dan Păltinişanu era născut la Bucureşti. Nici unul nu a reuşit să atingă statutul de „erou local”, de „fiul al oraşului”, de ce alte epitete mai găsiţi voi, impunându-se în schimb, făcând carieră şi intrând în legendă, departe de Braşov. Anghelini nu a avut rival pe postul său la Steaua vreme de zece ani, Anghel şi Păltinişanu, apoi şi Şerbănoiu (autorul dublei din meciul cu Beşiktaş), au făcut din „Poli” Timişoara una din marile echipe ale României, iar Nicolae Oaidă a fost botezat de fanii Progresului „Ulise”, după celebrul personaj mitologic grec. Oare ar fi reuşit Steagu’ în 1960 să câştige titlul dacă „Ulise” i-ar fi îmbrăcat tricoul? Oare cu Anghelini, Anghel şi Păltinişanu, odihnească-i Dumnezeu pe toţi, am fi reuşit să impunem un monopol galben-negru peste a doua jumătate a anilor ’70? Cum ar fi arătat FCM-ul anilor ’80 cu braşovenii Lăcătuş şi Stângaciu titulari în echipa lui Fane Coidum sau Coştică Ştefănescu?

Nu-mi propun să trăiesc în trecut şi să rămân blocat în eterna întrebare inventată parcă pentru suporterii „stegari” – „ce-ar fi fost dacă?” –  atât doar că sunt un fan al exerciţiilor de imaginaţie.