Câţi dintre noi nu visează, încă, să calce iarba de pe stadionul echipei preferate, purtând tricoul pentru care răguşeşte week-end de week-end, de care s-a îndrăgostit când era mic, şi să fie EL cel care dă golul câştigător.

În romanul „Eroi Locali” am încercat să creez o paralelă între viaţa unui „om normal”, cea de suporter şi, mai apoi, cea de fotbalist. Postură în care personajul principal al romanului ajunge împreună cu alţi 22 de suporteri, prieteni de-ai săi, care se decid să salveze clubul de la desfiinţare jucând gratis în retur, după ce echipa a rămas fără jucători în urma unor blaturi realizate la finalul turului şi care au fost descoperite de autorităţi.

Se circulă prin gările patriei, se bea şi se fumează, în exces uneori, se creează speranţe şi se trăiesc deziluzii cumplite. Fotbalul revine, într-o oarecare măsură, la originile sale, fiind jucat doar cu gândul la „acea” victorie care ar asigura continuitatea şi pentru cei din tribune.

„Când văd câtă lume îşi pune speranţe în noi, încep să simt altfel lucrurile care stau să vină. Şi nu e vorba de speranţa că vom mărşălui triumfători spre câştigarea campionatului. Pur şi simplu oamenii au găsit iarăşi ceva care să-i reprezinte. Noi? Da, e vorba de noi. Nu-mi vine nici mie să cred, dar chiar de noi e vorba. Suntem de-ai lor de data asta. Am trăit cu ei în tribune, în ploaie, în viscol, pe caniculă, bucuria şi tristeţea, iar acum am devenit responsabili de sentimentele lor din ziua de meci. Da, îşi pun mare încredere în noi. Nu pentru că am câştiga, ci pentru că ştiu că nu-i vom trăda.”

Pentru unele persoane, nu puţine, fotbalul şi echipa de suflet sunt componente esenţiale în viaţa lor. Asta am încercat să fac în acest roman, să arăt felul în care, pentru nişte oameni, aceste două „componente” ajung să se suprapună cu însăşi viaţa. Măsura în care am reuşit să fac acest lucru o vor stabili criticii şi cititorii.

Cum v-am promis, săptămâna asta (probabil miercuri) voi publica aici pe blog un capitol al romanului. Să ne-auzim cu bine!