Autograful fotbalistului Sorin Cîrţu

Cum ar spune oltenii,  ” fuse, fuse şi se duse !”. Demisia lui Cîrţu  nu cred că este o ştire care ar avea darul să ne bucure. Mai degrabă să ne mâhnească şi asta nu pentru că am fi pierdut un mare antrenor. Dar această nouă despărţire precipitată reprezintă un alt semnal al crizei ( manageriale, de strategie, de marketing,  de comunicare, etc ) în care se adânceşte clubul FC Braşov.

N-aş vrea să mai insist pe acest subiect sensibil – sunt alte bloguri unde actualitatea este dezbătută intens. Aş prefera să vă povestesc despre intâlnirea dintre copilul care eram în 1978 şi fotbalistul Sorin Cîrţu.

Erau anii în care noi, băieţii, jucam fotbal toată ziua, pe unde apucam. Idolii noştrii nu erau , ca astăzi,  superstarurile din Primera, Premier Ligue sau Il calcio, ci fotbaliştii autohtoni pe care îi vedeam o dată pe săptămână la televizor. La care se adăuga elementul local, Paraschivescu, Şulea, Pescaru, pe care, evoluând în B, îi vedeam doar pe stadion. Deşi eram conştient că nu m-am născut cu suficient talent pentru a ajunge mare fotbalist, m-am înscris la piticii Braşoviei, doar din dorinţa de a juca cât mai mult.

În acel an, Federaţia Română stabilise, ca pentru o mai bună reprezentare în cupele europene, echipele româneşti participante în competiţiie intercluburi să efectueze un stagiu de pregătire comun la Braşov. Cele patru echipe erau Universitatea Craiova, Steaua, FC Argeş şi Poli Timişoara. Astfel, noi cei de la Braşovia devenisem vecini de antrenament, la stadionul Municipal, cu aproape toţi jucătorii din naţionala României.  Această coabitare inedită a durat vreo trei săptămâni. Echipele se antrenau pe rând, iar noi, fiind în vacanţa de vară, aveam timp să-i urmărim pe toţi. Pe atunci fotbaliştii nu erau galactici, extratereştrii sau nepământeni. Erau doar nişte oameni pricepuţi la sportul ăsta. Prietenoşi, comunicativi, deschişi mai schimbau uneori pase cu noi în drumul spre terenul de antrenament.  Cei mai guralivi erau, evident, oltenii de la Universitatea. Aceştia se tachinau permanent, făcând glume unii pe seama celorlalţi. Tilihoi era cu gura mai mare, dar jupânul echipei părea a fi Costică Ştefănescu. Sorin Cîrţu era şi el cu ei, dar la cei 22 de ani ai lui stătea încă în umbra veteranilor. Nu lăsa să se întrevadă caracterul coleric al antrenorului de azi. Mai sobrii păreau cei de la Steaua, cu Iordănescu în frunte. ( deh, echipă militară, pe deasupra şi din Bucureşti  ). Ţin minte că de la ei, Vasile Iordache, portarul, mi s-a părut un tip foarte de treabă.

Privind prin ochii mei de copil, două personaje mă fascinaseră, deşi aveau atitudini diametral opuse. Primul era Dobrin, aflat la apogeul carierei şi despre care auzisem nenumărate poveşti. Trecea cu privirea sus, aşa cum o făcea şi pe teren. Evita să fie abordat, degajând un uşor aer de superioritate. Nu părea a fi aroganţă, ci doar conştientizarea propriei valori şi a palmaresului pe care îl avea în spate. Noi îl priveam cu un respect aproape divin, iar la apariţia lui ne simţeam parcă obligaţi să facem dintr-o dată linişte.

Celălalt, Rică Răducanu, aflat în lotul Stelei pe atunci, aduna copiii ciorchine în jurul lui.  Ştiam că urmează o glumă sau un giumbuşluc cu mingea, iar el îşi găsea mereu timp pentru aşa ceva.

Într-una din zile mi-am făcut curaj şi venind de-acasă cu un carneţel şi un pix, am trecut la vânătoare de autografe. La cât de ruşinos eram pe atunci, recolta a fost peste aşteptări. Am păstrat apoi cu sfinţenie acel carneţel, iar cu fiecare an care trecea îi apreciam şi mai mult valoarea.

Nicolae Dobrin avea să câştige anul următor, aproape de unul singur, titlul pentru FC Argeş, iar în cupele europeneîl va ridiculiya şi învinge pe marele Kempes.  Necula Raducanu va rămâne personajul cel mai pitoresc din fotbalul nostru. Vasile Iordache va fi, peste doi ani, invincibilul de pe Wembley. Marcel Răducanu va marca în poarta Angliei, după care va devenii vedeta celor de la Borussia Dortmund. Iordănescu se va transforma în „Tata Puiu”, antrenorul secolului. Ştefănescu va fi ani buni căpitanul Craiovei şi al Naţionalei, iar ca antrenor, va bifa la Braşov cele mai multe prezenţe pe banca Steagului, după Silviu Ploeşteanu. Cei de la Universitatea vor forma în anii următori Craiova Maxima, una din cele mai frumoase echipe pe care a dat-o fotbalul românesc. ( nu-mi săriţi în cap., n-are nicio legătură cu rivalitatea Braşov-Craiova, de azi ). Iar Cîrţu va participa şi el, timp de un deceniu, la succesele echipei din Bănie.

Să mai spun că la sfârşitul stagiului s-a disputat, pe stadionul Municipal, un cuplaj cu participarea celor patru echipe. În faţa unui stadion plin, rezultatele au fost, dacă îmi aduc bine aminte, Argeş – Timişoara 1-1 şi Craiova – Steaua 3-2.

Sorin Cîrţu la 22 de ani

Câteva rânduri despre Cârţu. Oltean get-beget, s-a dovedit loial oraşului său, toată cariera evoluând numai la echipe din Craiova. Foarte talentat ca fotbalist, dar capricios şi inconstant, şi-a făcut loc mai greu într-o echipă cu atâtea valori precum Universitatea. După junioratul de la CSŞ Craiova, e cooptat in ’73 în lotul Universităţii, dar nu joacă nici un meci în acel campionat, pe care oltenii, cu Oblemenco golgheter, aveau să-l câştige. Urmează un rodaj de doi ani la Electroputere. Revine la Universitatea şi debutează cu gol împotriva Progresului. Cele mai bune sezoane avea să le parcurgă între 81 şi 83, când joacă meci de meci în campionat, marcând câte 19 goluri pe sezon. A jucat prin toate selecţionatele, tineret, România B, olimpici, pentru ca la naţionala mare să adune 7 prezenţe. Are în palmares trei titluri de campion şi patru cupe. Ultimul meci în Divizia A l-a jucat în mai ’89, pentru ca imediat să preia, ca antrenor Universitatea Craiova. Sub comanda lui, Craiova face un tur de senzaţie învingând „invincibilele” Steaua şi Dinamo. Dar abia ediţia 1991-1992 reuşeşte să spargă monopolul Capitalei şi realizează eventul. Avea să rămână singura performanţă notabilă a antrenorului Cârţu. Urmează ani de mercenariat pe la diverse echipe din prima ligă. La FC Argeş  brevetează sistemul ultradefensiv numit „Autobaza” şi-şi atrage porecla Sorinaccio. Are apoi şansa să antreneze echipă de Liga Campionilor, dar se dă în stambă la Basel şi cu asta cam gata. După un an şi ceva de stat pe tuşă, Nicolae îl reactivează şi-l pune antrenor la Braşov. Rezultatul : un mare zero ! Acest nou eşec profesional al lui Cîrţu nu cred că i se datorează integral. Poate că a venit la  momentul nepotrivit la o echipă care nu s-a putut plia pe stilul său.

La final să vă prezint şi alte semnături celebre din carneţelul anului 1978.

P.S. Recunosc că demisia lui Cîrţu m-a prins un pic descoperit, în sensul că pregătisem acest articol înainte, dar din lipsă de timp n-am apucat să-l public.  Dar cred că merge şi acum.

2 gânduri despre “Autograful fotbalistului Sorin Cîrţu

  1. Cartu a fost un mare jucator, nu se poate contesta.
    Dar ca antrenor nu a facut mare branza, si cred ca nici cu Craiova nu ar fi facut daca era in alt context istoric (era imediat dupa „demascarea” Stelei ca si club al Ceausestilor, cand isi pierduse statutul de invincibilitate meritata sau nu. Iar sosirea lui Brasov chiar ca nu a fost in cel mai potrivit moment, chiar daca nu sunt acolo si nu stiu ce misca pe la club imi dau seama ca nu se invarte totul chiar rotund.

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s