Suntem îndreptăţiţi să credem că dacă moartea lui Silviu Ploeşteanu n-ar fi fost grăbită prin demiterea sa în 1968, acesta ar fi împlinit azi 100 de ani şi ar fi fost în continuare antrenorul Steagului. Să ridicăm paharul cu vin, whiskey sau bere în cinstea singurului antrenor român care stă la capitolul eleganţă şi loialitate alături de Sir Alex Ferguson, Sir Matt Busby, Guy Roux şi Bill Shankly. L-aş numi cel mai mare antrenor român al tuturor timpurilor, dar mi-ar da în cap cu trofeele microbiştii de carton. Însă, la naiba, este cel mai mare antrenor român al tuturor timpurilor! Fără sume exorbitante, fără jocuri de culise şi fără susţinere politică a ridicat o echipă de uzină în elita fotbalului, a câştigat un trofeu internaţional şi Dumnezeu ştie ce s-ar mai fi putut întâmpla dacă era lăsat să pregătească o nouă renaştere.

E trecut de miezul nopţii când scriu rândurile astea aşa că permiteţi-mi să-mi ud puţin gâtul cu o gură de whiskey… Gata, mulţumesc pentru răbdare. Acuma, întreb şi eu, n-ar da bine pe faţada stadionului nişte litere mari care să poată fi citite „STADIONUL SILVIU PLOEŞTEANU”? Nu, nu prostii din plastic luminate pe dinăuntru cărora dacă li se arde un bec nu se mai vede litera. Vorbesc aici de lucruri bărbăteşti, de litere din fier forjat prinse în betonul tribunei, cu câteva lumini aşezate deasupra pentru efect feeric noaptea. Zic rău?