Când a debutat în tricoul uneia din multele, la acea vreme, echipe de fotbal din orașul său, Mihai I era Rege și România se afla în al doilea an de război. A fost la un pas să ajungă de atunci în prima divizie a țării, dar el și colegii săi au călcat strâmb. Singurele lucruri care au rămas constante în viața acestui fotbalist au fost cinci la număr: orașul, echipa (chiar dacă își schimbase numele între timp), culorile, numărul și mingea. Orașul s-a numit Brașov, echipa U.A.B. apoi Steagul Roșu, tricoul a fost mereu alb-albastru, pe spate a purtat mereu numărul 3 și fotbal a jucat tot timpul cu o minge din piele maro prinsă cu șiret.

A schimbat toate diviziile până a ajuns în „A”. Apoi a câştigat un trofeu internaţional, Cupa Balcanică intercluburi, primul de acest gen cucerit de o echipă românească, iar când s-a retras a primit un buchet de flori şi o plachetă omagială. Ţara se numea Republica Populară Română şi era condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Fotbalistul s-a numit Octavian Zaharia. Numele său nu are vreo rezonanţă deosebită şi nici n-a făcut vreun rău cuiva. Doar a jucat fotbal.

Octavian Zaharia, 1943-1962. Ultimul său meci pentru Braşov a fost în ultima etapă a sezonului 1961/62, când Steagu’ pierdea acasă 1-2 cu Progresul Bucureşti, 1 iulie.  Dar pentru că se soldase cu o înfrângere, festivitatea de retragere a avut  loc pe 1 septembrie 1963, înaintea meciului cu Crişul Oradea, în care „stegarii” aveau să se impună cu 5-0, Octavian Zaharia fiind ACUM pentru ultima dată titular în echipa Braşovului. Lăsa pentru totdeauna fotbalul, devenind şeful atelierului de tratamente termice din uzinele „Steagul Roşu”.