Prima întrebare pe care ţi-o pui este următoarea: s-a meritat? Uitându-te la tabela care arăta la final 2-1 pentru noi, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Dar, totuşi, s-a meritat? Adică, pe bune, dacă n-avea Cristea sprintul ăla nebun prin firele de ploaie din final şi se termina egal, ai fi zis că nu s-a meritat? Evident că nu. Mereu se merită, indiferent de scor şi, mai ales, indiferent de vreme. Am fi fost doar mai trişti la final, dar n-am fi regretat că în seara asta am ales să fim pe stadion. Da, ştiu, dacă se termina egal, la final unii dintre voi aţi fi urlat în gol „îmi bag p%#a! mai bine stăteam acasă!”. Dar aţi fi pus imediat capul în pământ şi v-aţi fi gândit că aveţi şi voi o parte de vină pentru că n-am câştigat. V-aţi luat şosetele care nu trebuie, nu v-aţi pus chiloţii pe dos, n-aţi venit spre stadion pe trotuarul din dreapta, n-aţi cântat cât de tare aţi putut (chiar dacă nu mai aveţi voce), faze de genul.
C-aşa-i la meciuri din astea. Nu există ăia din teren şi ăia din tribune. Suntem toţi implicaţi, pentru că toţi suntem udaţi în aceeaşi măsură. Ne-am putut pune mâinile în cap a disperare fără nici o ipocrizie la şutul peste a lui Wagner, pentru că „băiete, dacă eram în locul tău, pasam sau rupeam plasa d’acolo”. Îţi permiţi să judeci astfel cât şi ţie ţi-a ajuns ploaia până la chiloţi. Apoi am văzut bara şi mingea scurgându-se sfidătoare pe lângă bara cealaltă printre picurii de apă care ne atârnau de gene şi am simţit frustrarea de parcă noi o trimisesem greşit. „În morţii mă-sii!”, am urlat cu toţii şi am închis ochii, lăsând stropii de ploaie de pe gene să cadă odată cu dezamăgirea şi le-am făcut loc celor care veneau cu speranţele că nimic nu s-a încheiat. Nici măcar la roşul primit de Madeira. Ohohooo, în nici un caz acolo nu avea să se termine nimic. Din contră. Unii alergau mai tare şi mai apăsat. Alţii cântau mai tare şi mai răguşit. Aburii ieşeau pe gurile şi nările tuturor. Ploaie se scurgea de pe obraji pe gât şi o simţeam coborând încet pe şira spinării. Şi atunci a fost momentul în care Cristea a început să alerge după minge. Toată lumea ştia ce trebuie să facă: să treacă de portarul ieşit disperat să-l blocheze şi să trimită apoi spre plasa de pe care stropii zâmbeau cu toţi atomii lor.
Ştii, nu există noţiunea de „ploaie ca-n poveşti”. Şi după o seară ca asta n-ai cum să nu te întrebi: de ce?
Susţinere blog
Dacă ţi-a plăcut ce ai văzut, poţi susţine blogul printr-o donaţie minimă de 1 Euro.
€1,00
La Stegaru' 
Am aflat ca ploua la Brasov supa terminarea meciului, cand l-am sunat pe varul meu sa ne bucuram impreuna …. Dar …
Va admir si va invidiez pe voi, cei care ati stat in tribuna. Eu am stat acasa, la 300 km distanta de stadion, si am incercat sa ma tin la curent vazand la TV meciul altora. Nu stiu daca in comentariul acela s-a mentionat vreodata mai mult decat faptul ca se mai joaca undeva. Si a inceput altfel de ploaie si la m ine. De nervi, de injuraturi, de nerabdare … de nerabdare, de cautari pe net, de refreshuri la fiecare cateva 20 de secunde pe un livetext, Ploaie cu tunete si fulgere, cu injuraturi, pentru ca exact la ora aia se adunasera multe de facut prin casa sau prin curte, pentru ca titlul spunea 1-0 iar textul descria un gooool marcat de timisoreni, pentru ca citeam despre eliminari, schimbari, ratari, pentru ca, dupa ceasul meu, meciul trebuia sa fie gata demult, iar pe livetextul refreshuit in continuu nu se mai afisa nimic.
PArca nici nu mai conta cum s-a terminat meciul, pentru ca toti in jurul meu erau nervosi de nervii mei, nimeni nu mai voia sa raspunda, macar de forma, la bucuria mea ca „min. 90+4 goooool Andrei Cristea …’ (si cat l-am injurat pe baiatul asta de cand il stiu ca fottbalist pe la altii – poate doar in afara de seara cand a marcat dubla aia in cupele europene).
Of, grea e viata de stegoman.
Haha, deci fiecare a avut ploaia lui în timpul meciului. A fost chinuitor, dar am avut crezut ca niciodată parcă până la final că va fi bine. Nu ştiu, mi se părea că pe o ploaie ca asta e ilogic pt un meci să se termine egal şi cu neputinţă ca victoria să nu ne revină nouă.
Da, grea şi plină de umezeală viaţa de steagoman. Simţi că trăieşti.
Oare cât e pasiune şi cât e masochism în ceea ce facem ?
E dragoste, mon cher.