Într-o seară de mai am crezut că mi-am consumat ultimele lacrimi pe care le mai aveam. Durerea era prea sălbatică pentru a mai încerca s-o controlez. Încercam să-mi amintesc în timp ce lacrimile mi se scurgeau pe obraji, când a fost ultima oară când am mai simţit un asemenea gol în suflet? Îmi foloseam ultimele resurse de luciditate pentru a găsi acel moment. Pentru că în el stătea salvarea mea. Să fac şi acum ce am făcut atunci pentru a face durerea mai suportabilă, să pot trece mai uşor şi mai repede peste. Deja nu mai vedeam în faţă decât un zid de lacrimi şi cum fiecare picătură căzută din acel zid în jos spre bărbie era înlocuită de alte două. Era un nou tip de durere, ceva ce nu mai întâlnisem până atunci. Deveneam tot mai convins de asta pe măsură ce-mi aduceam aminte. Pune aşteptări şi vise spulberate în acelaşi pahar cu frica de necunoscut şi ai un cocktail care va ucide o parte din tine. E o nouă formă de cancer, care nu se poate extirpa şi cu care vei trăi pentru totdeauna. După o vreme înveţi să îmbraci durerea într-o cămaşă de forţă şi mai scade în intensitate. Dar atât. Nu se astâmpără de tot, doar scade un pic şi oscilează. Pentru că atunci te întrebai „cum mă voi bucura?”, acum ştii sigur cum te-ai fi bucurat. Şi doare carnea pe tine să ştii că nu poţi întoarce timpul. Te frămânţi gândindu-te că dacă ai fi ştiut atunci ce ştii acum poate că ţi-ar fi fost îngăduit să trăieşti şi tu fericirea. Şi acela-i sfârşitul lumii pentru tine, chiar dacă unu’ sau altu’ spune „asta e, viaţa merge mai departe”. Nu, lumea ta sa sfârşit acolo, în minutul ăla. Nimic nu va mai fi la fel vreodată, îţi spui. Nici bucurii, nici tristeţi, apogeul a fost atins în acea seară de mai.

Şi atunci o întâlneşti pe ea. Care nu se îmbracă în galben-negru, dar are părul auriu. Care are ochii albaştri ca primele tricouri, cu o scânteie de galben în jurul irisului care anticipează schimbarea culorilor de mai târziu. Şi încerci să-ţi impui să nu o iubeşti la fel, pentru că durerea e încă în tine şi ştii ce se întâmplă atunci când iubeşti şi speri prea mult. Eşti „stegar” şi sufletul tău a fost constant făcut ţăndări, aşa că măcar acum să ai şi tu parte de puţină pace interioară. Dar sunt în zadar toate planurile astea. Treci de şaisprezecimi. Vezi ce confortabil e în optimi şi-ţi zici că ai putea, totuşi, să încerci mai mult. Iată-vă în sferturi şi felul în care ea se uită la tine, în care-ţi zâmbeşte, ca şi cum n-a mai zâmbit nimănui vreodată aşa, te face să laşi garda jos. Peste sufletul tău ars de apocalipsă începe să înflorească din nou viaţa, cresc stejari şi te simţi iar ca în copilăria în care făceai poarta din doi bolovani. Astea-s semifinalele, eşti doar tu şi ea, mâna ei în mâna ta, obrazul ei lipit de al tău, voi doi devenind unul singur. Şi când acel moment va veni, să nu te întrebi „cum mă voi bucura?”. Zâmbetul tău cretin e suficient. Nu te întreba cum arată fericirea, pentru că o vezi deja, e la doi centimetri de nasul tău şi te priveşte fix în ochi.

Când un „stegar” iubeşte, va înlocui în cântece „Steagu’ ” cu numele tău. Nu sunt melodiile siropoase de dragoste cele care-l fac să se gândească la tine, ci cântecele galeriei. Pentru că „În oraşul de sub Tâmpa” eşti tu. Şi chiar dacă „Zile negre au trecut de când noi nu ne-am văzut”, eu „Oriunde şi oricând te voi urma”. Când un „stegar” iubeşte, te va iubi „până la moarte!”. Şi chiar dacă universul ţipă la el că nu există sorţi de izbândă, tocmai asta îl va face să te iubească şi mai mult, şi mai tare, şi mai mereu. Să te ţină de mână cum îşi mai ţine doar fularul când şi-l aranjează la gât în zi de meci.