1-0 pentru trei halbe puncte

Mereu am zis că un meci văzut la televizor e doar o parte din poveste. OK, îţi permite să-ţi iei joben-ul de connaiseur şi s-o faci pe tacticianul la berea de după, să zici cine merită să rămână şi cine să pice. Dar când berea s-a terminat, pentru cei mulţi şi neutri şi atotcunoscători într-ale fotbalului, nu urmează etapa viitoare, ci postul următor, pe care se întâmplă alt meci, cu alţi jucători cu nume şi destine deja cunoscute pe de rost.

Nu mă înţelegeţi greşit, mi se par foarte artistice cadrele cu galeriile fluturându-şi arsenalul şi chiar le găsesc sexy pe fetele care nu scuipă seminţe printre buzele intens rujate, dar tot zgomotul ăla de fundal care face vocea comentatorului mai suportabilă e cealălaltă poveste a meciului, care face orice „analiză” tehnico-tactică de după mult mai umană. Victorie sau înfrângere, seara mereu se încheie cu râsete şi cântec, nu pentru că am fi superficiali ci pentru că am ajuns la concluzia că încă mai avem şanse. Şi prefer oricând o adunătură de răguşiţi cu câteva halbe în sistem făcând autopsia meciului, decât nişte specialişti nelegaţi de vreo culoare care îţi spun că ar trebui să fii trist pentru că totul s-a terminat.

Dacă ecranul meu se împarte în două fâşii galbene care nu vor să-mi vândă seminţe, abonamente la telefonie mobilă sau asigurări auto, sunt perfect de acord cu treaba asta.

Reacţia tribunei la golul lui Cristea, în afară de „gooooool!!!”? „Cristea şi-a adus aminte că e titular şi s-a ridicat de pe bancă”. Poate că în afară de „tradiţie” şi „spirit de luptă” nu prea avem argumente în misiunea pentru evitarea retrogradării. Din fericire, momentan, combativitatea maschează ineficacitatea în faţa porţii şi inconsistenţa jocului, asigurându-ne în continuare şanse. Dar când eşti doar combativ, înseamnă că mingea aleargă mai puţin decât picioarele fotbaliştilor, iar cu 10 etape rămase până la final o să fie nevoie de plămâni de oţel.

P.S. Unii dintre voi aţi aflat, în ceea ce trebuia să fie ultima mea noapte în Braşov, că de marţi îmi mut aroganţele şi fizicul în Capitală pentru internship-ul la ProSport. Care internship, dacă totul decurgea ok, se putea lăsa cu o angajare. Faptul că e miercuri şi eu sunt tot aici, între munţi, înseamnă că m-am răzgândit. Am fost numit fraier şi egoist, printre altele, pentru decizia luată. Motivaţiile nu prea contează pentru că ăsta e blog cu fotbal.