În 1973, un copil plângăcios de vreo cinci ani nu-şi lăsa tatăl să vadă până la capăt unul din meciurile Steagului. Luni seară, 29 mai 2017, acel copil a revenit pe Tineretului ca să vadă cele 90 de minute pe care le-a răpit tatălui său în urmă cu 44 de ani.

Copilul ăla este acum scriitor de teatru (mai ales de teatru), de poezii, de alea-alea. Mihai Ignat (stânga), fostul meu profesor de Dramaturgie la Facultatea de Litere Braşov, la un selfie post-gol în cabina crainicului cu moi şi Ioan „Piciu” Şerban. #înfamilie

Am făcut ce-am făcut şi-am reuşit să-l combin pe domn’ profesor la un meci al Steagului. La naiba, era şi timpul să facă el acum un pas în lumea mea şi să descopere noi sensibilităţi de idei şi limbaj. S-a bucurat la golul lui Grigorie şi a zâmbit cu toată gură când m-a văzut delirând la microfon după. Şi el şi Piciu, care a urcat în cabină pentru o îmbrăţişare ca-ntre băieţi.

A tresărit la reflexul avut de Iacob la firul ierbii şi mi-a aruncat priviri îngrijorate la prima bară a Luceafărului. Am răsuflat amândoi uşuraţi la bara lui Matei, apoi am ridicat umerii în sincron la golul reuşit de fostul „stegar”. „Chiar îmi pare rău că n-au câştigat azi”, mi-a zis după meci în staţie şi l-am bătut pe umăr cu înţelepciunea celui care ştie că speranţa câştigă mereu la scor de forfait în faţa părerii de rău. Cum ziceam, bun venit în lumea, domn profesor!

Construcţia semantică a mesajului a primit OK-ul unui scriitor consacrat. Să bem pentru asta! #înfamilie

Copii, orice v-ar spune Dumitru Dragomir şi alţi moşi siniştri şi plictisitori, pirotehnia e un lucru frumos şi trebuie să se întâmple mai des pe stadioane. Felul în care legile sunt făcute poate însemna ca clubul tău preferat să sufere amenzi date de oi care n-au boaşele să admită legile tâmpite, însă tu să nu te îndoieşti vreodată de faptul că pirotehnica e un lucru frumos.

Pur şi simplu, există unii oameni care nu pot înţelege unele lucruri şi se sperie de ele, nu-s curioşi şi nu vor să descopere ce anume face lucrul ăla frumos să ticăie. Tu stai în fum, pune-ţi fularul, eşarfa sau tricoul pe nas, iar la final râzi cu prietenii tăi încercând să stabiliţi care dintre voi miroase mai tare a fum.

Singurii moşi care trebuie ascultaţi sunt cei ai tribunelor. Care luni seară au făcut pe brancardiologii voluntari, în lipsa personalului. #înfamilie

Din minutul 80 şi până spre finalul meciului, mesajul „80 de ani de istorie nu-i veţi îngropa/Steagu’ prin noi va continua” a fost învăluit de multiple ceţuri colorate, cea galbenă fiind climaxul întregii distracţii. „Steagu’ nu moare” s-a scandat atât de mult încât până şi cameramanii de la Digi cred că începuseră să fredoneze în gând, iar la final de tot s-a afişat un banner pe care scria simplu: „Respectu’ nostru pentru devotamentu’ vostru”.

La capătul unui sezon început cu gândul să nu Doamne fere’ să retrogradăm cumva, rămânem cu amintiri intense şi gingaşe, cu speranţele, dezamăgirile şi apoi reînnoirea abonamentului Speranţă, cu familia „stegară” care s-a sudat în tribune şi în afară de-a lungul campionatului. Eventuala promovare nu ne-ar fi salvat nicicum de spectrul falimentului, doar ar fi prelungit iluzia şi, probabil, ne-ar fi livrat pumnalul fatal când toată suflarea galben-neagră se pregătea de revenirea în prima ligă.

N-am pentru voi răspunsuri la întrebarea „şi-acum ce-o să urmeze?”. Adică, cel mai bun răspuns pe care-l am e că acum ne pregătim să mergem la Afumaţi, pentru ultimul meci al sezonului şi poate ultimul din istoria actualului club, să mai cântam o dată imnul şi să mai bem o bere. Evident că mint. Vom bea mai mult de-o bere.

Ultimii oameni cu o ultimă demonstraţie de afecţiune în acest sezon pe teren propriu. În oraşul de sub Tâmpa mereu va fi o echipă mare. #înfamilie

#SteaguNuMoare