ACS 1-1 Steagu’ | Scrisori de dragoste de pe Cocorului

Poate au fost norii grei care au atârnat peste oraş toată săptămâna. Sau poate c-a fost figura Marocanului după meciul dintre juniori, trist că n-a dat un gol ca să-şi arate la cameră tricoul pe care scrisese cu marker-ul „STEAGU’ RENAŞTE PRIN NOI!”.

Apoi le-am auzit glasul coborând odată cu stropii de ploaie printre crăpăturile vechii tribune a ICIM-ului: „suntem noi, Steagu’ suntem noi!”, mai tare şi tot mai tare până când am crezut că sunt chiar pe grinzile de beton de deasupra mea. Cu toate că realitatea mi-a dat un ghiont ca să-mi amintească ce se stabilise în ajunul meciului – nimeni pe stadion – am zâmbit şi am ridicat totuşi privirea. Dincolo de rândurile tribunei doar cerul din care continua să ploua şi vocea aceea care acum spunea: „chiar de ne va fi greu, aici vom fi mereu”.

„Steagu’ a fost tot timpul drogul meu” am completat în şoaptă şi apoi mi-am pus camera pe umăr ca să merg în partea cealaltă a terenului, la tribuna de fier semi-acoperită, de unde să pot filma istoricul derby „galben-negru”.

„Steagule, luptă Steagule” răsuna din voci, palme şi tobă, iar în timp ce treceam prin spatele porţii dinspre fostele terenuri de tenis îi priveam pe cei pe ale căror treninguri scrie cu litere mari „STEAGUL ROŞU BRAŞOV” şi mă întrebam cum o fi să ştie că acele îndemnuri, de fapt, nu le sunt adresate? Orişicum, m-am trezit cugetând pentru mine însumi că trebuie să ai „Steagul Roşu Braşov” imprimat întâi şi-ntâi pe suflet, înainte de a-l avea înscris pe orice fel de articol vestimentar. Asta pierd unii din schema largă a lucrurilor, faptul că nu e vorba doar de trei cuvinte, ci de o colecţie de principii şi valori, de poveşti de dragoste, de lecţii despre sacrificiu şi devotament, despre Speranţă şi Renaştere, că-i vorba despre o idee care atunci când palmele şi toba au bătut de opt ori se numeşte simplu: STEAGU’!

De pe strada Cocorului veneau noi şi noi scrisori de dragostea pentru singurul şi adevăratul Steagu’ pe care expeditorul îl cunoştea, iar cei aproximativ 100 de oameni care se aciuaseră sub petecul de acoperiş al tribunei de fier păreau adânciţi într-o stare de confuzie şi timidă admiraţie. Bine, nu chiar toţi. Vreo patru-cinci, preşedintele echipei suporterilor şi câţiva bătrâni „stegari” cărora acesta le cedaseră invitaţiile, n-aveau îndoieli despre nimic galben-negru.

Pe când se termina a doua strofă din „În oraşul de sub Tâmpa”, cei unsprezece în galben-negru-galben din teren şi-au strigat misiunea cu încredere – „STEAGU’!” – adversarii lor în negru complet răspunzând cu sfiala celor care ştiu că au în spate doar trei cuvinte, nu şi sufletul. Apoi, un stingher Petru Cadar, idol pe vremuri cu zmei şi Ilene Cosânzene pentru mulţi din cei aflaţi dincolo de ziduri, a dat lovitura de începere a derby-ului.

„Zile negre au trecut de când noi nu ne-am văzut”, iar „stegarii” au scuturat plasa rapid, Fânariu punând capul în minutul nouă la o centrare venită în urma unei deja clasice şarje a lui Horia Popa pe partea dreaptă. „Fânariu!… Fânariu!… Fânariu!… FÂ-NA-RI-U!” a răzbătut printre blocuri şi tribunele dezolant de pustii, şi am crezut că focul de artificii e gata să înceapă. Nici nu-mi pot imagina cum a fost pentru cei circa 100 şi un pic de „stegari” strânşi în faţa stadionului în ciuda vremii reci şi ploioase să „vadă” acest meci doar prin fluierele arbitrului şi ecourile mingii trimisă de colo-colo.

Din păcate, soluţiile neinspirate alese de Fânariu şi de Cocan în faţa porţii au tot amânat petrecerea de stradă până când golul egalizator al gazdelor din minutul 58 a anulat-o de tot. Horia Popa, cel care a fost port-drapelul acţiunilor noastre ofensive din finalul reprizei secunde, a fost primul care a ieşit din stadion imediat după fluierul final pentru a vorbi cu suporterii, Poenaru şi Fânariu urmându-l îndeaproape. „Îmi pare rău că n-am câştigat astăzi” poate suna extrem de protocolar, dacă n-ai fost acolo să-l auzi pe Popa spunând asta cu un nod în gât şi cu lacrimi în ochi.

În loc de întrebări precum „ce s-a întâmplat?”, „cum s-a marcat?” şi altele de acest fel, suporterii au vrut să audă de la jucători un singur lucru, că n-au uitat, indiferent de rezultat, cine sunt şi ce reprezintă. Direct acolo, cu noroiul proaspăt pe tricouri şi piele, între blocuri, sub cerul care se oprise din picurat şi ce dădea semne că ar vrea chiar să ne răsfeţe cu un strop de albastru.

Ca mai toate scrisorile de dragoste s-a încheiat într-o dulce melancolie, lăsând să zburde prin gând veşnica întrebare: „ce-ar fi putut fi?”. Răspunsul, bineînţeles, nu se va afla vreodată, însă toate scenariile pe care le schiţezi imediat după ce aşezi cea mai nouă foaie în teancul vechi au un milion de finaluri fericite, iar asta îţi dă speranţa că totul va fi bine.

Steagul Renaşte prin noi!

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s