Un deceniu de fotbal în Orașul Stalin | Ep. 3: Aproape acasă

„Dumnezeii mamii voastre de bandiți, dați-ne copiii înapoi!” – Ioan Bjoza către completul de judecată care i-a condamnat fiul, pe Octav Bjoza, la 15 ani de închisoare și muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”.


Înainte de a deveni o țintă a regimului dictatorial instaurat în România după cel de-al Doilea Război Mondial, Octav Bjoza devenise suporter „stegar”.

S-a născut la Iași în 1938, dar a ajuns în zona Brașovului încă de la începutul anilor 1940, când familia s-a mutat aici cu serviciul. Erau, însă, ultimele clipe ale unui oraș care stătea pe marginea prăpastiei.

În același an 1956 în care „stegarii” au susținut primul meci internațional pe teren propriu din istoria lor, cu Burevestnik Chișinău, pe 4 noiembrie, Liceul nr. 1 din Orașul Stalin celebrase cea de-a 101-a promoție. Liceul se numise „Andrei Șaguna” până de curând, dar numele intrase pe lista celor considerate reacționare și care nu mai corespund realităților prezentului. Poate Octav Bjoza și alți colegi și prieteni de-ai săi au fost în tribune la meciul cu Burevestnik, poate că vara următoare, pe 18 august 1957, au văzut pe viu golurile lui Zoltan David și Paul Popescu cu vechii rivali de la Progresul București, care au adus victoria la debutul în Categoria A. Prima din cele 533 la acest nivel care au bucurat generații întregi de brașoveni.

Cert este că pentru cei din generația de atunci era simplu să ajungă să trăiască o viață dublă, mai ales dacă aveau păreri contrare cu regimul stalinist instaurat în România. Era de ajuns să gândești altfel sau să te bucuri de viață într-un mod pe care Partidul îl considera în afara normelor acceptate.

Ne miram de ce oamenii mari, când se adună la vreo ocazie, în familie, cântă încet, cu teamă, anumite cântece, iar bătrânii își duc batista la ochi. Am aflat că aceste cântece murmurate în șoaptă se numeau „Hora Unirii”, „Deșteaptă-te, române!”, „Pui de lei” și altele. Mai târziu, în închisoare, am întâlnit oameni condamndați la ani grei pentru că au făcut imprudența să cânte așa ceva la cârciumă, prin alte locuri publice și i-a turnat cineva. (…) Tot atunci auzeam vorbindu-se în șoaptă că „ăla” și „ăla” au fost „ridicați”. Nu pricepeam prea mare lucru.”

Nicolae Vlad, liderul Gărzii Tineretului Român și colegul de bancă al lui Octav Bjoza. sursa

Când au crescut mai mari și au început să priceapă un pic mai bine lumea din jurul lor, Nicolae Vlad, Octav Bjoza și alți 13 prieteni de-ai lor au ales și ei viața dublă, formând organizația anti-comunistă Garda Tineretului Român și ticluind cum să contribuie la răsturnarea regimului și „pentru triumful adevărului și al libertății și redarea poporului român a demnității naționale”. (extras din jurământul conceput de Nicolae Vlad, pe care fiecare membru ce adera la organizație trebuia să-l rostească).

Țelurile înalte de obicei solicită și sacrificii pe măsură, iar ei erau pregătiți să-și dea chiar și viața pentru binele în care credeau.

În dreptunghiul verde, Silviu Ploeșteanu experimenta cum poate transforma o echipă cu un nume desprins din coșmaruri în ceva care poate aduce speranță oamenilor acelui oraș blestemat.

  • stânga: Nicolae Proca înscrie cu capul pe final de meci, în înfrângerea de acasă (2-3) cu Burevestnik Chișinău;
  • dreapta: desen apărut în ziarul local „Drum Nou” care celebrează promovarea „stegarilor” în Categoria A.

Într-un oraș în care de la alimente la medicamente nimic nu era suficient, bucuriile aduse de victoriile echipelor de fotbal – Tractorul, Dinamo, CFR, sau Steagul Roșu – hrăneau și ele spiritul și le dădeau locuitorilor Orașului Stalin (pentru că atunci, oficial, nu mai existau brașoveni) încă un pic de putere să pună un picior în fața celuilalt și să nu se oprească.

Una din aceste victorii a venit cu trei zile înaintea semnării acordului prin care Uniunea Sovietică accepta să-și retragă trupele staționate în România de aproape 12 ani.

Aproape acasă


Steagul Roșu Orașul Stalin a spulberat cu 8-2 pe Dynamo Moscova într-un amical jucat pe Tractorul pe 21 mai 1958.

Peste 15.000 de spectatori au stabilit recordul de audiență al orașului în acel moment. Sub ochii celor înghesuiți pe gradenele arenei din strada 13 Decembrie, Nicolae Proca și Gheorghe Fusulan au marcat fiecare câte un hat-trick, iar Zoltan David a reușit o dublă. Proca tebuie să fi fost cel mai încântat om din univers în acel moment, dat fiind că în urmă cu un deceniu fusese exmatriculat de la Facultatea de Drept din București din cauza originilor sociale nesănătoase, familia sa fiind de asemenea persecutată de autorități.

Chiar dacă viitorii campioni sovietici au fost lipsiți de aportul unor jucători care se aflau cu lotul URSS la Cupa Mondială din Suedia, tot au prezentat sub Tâmpa o echipă redutabilă, cu oameni care au avut o contribuție considerabilă la câștigarea ultimelor trei campionate.



Peste o lună și un pic de la meciul cu Dynamo Moscova, „stegarii” au fost extrem de aproape de un nou moment istoric pentru club și pentru oraș – calificarea în finala Cupei RPR (Republica Populară Română).

După ce au eliminat Corvinul, Jiul și Petrolul, alb-albaștri de sub Tâmpa au cedat cu 2-3 în semifinale contra Științei Timișoara (actuala Poli). Revenirile incredibile deveniseră o marcă înregistrată a echipei antrenată de Silviu Ploeșteanu. În sezonul în care au promovat în Categoria A, „stegarii” au întors un 0-4, în deplasare!, cu Flamura Roșie Bacău. A fost un meci în care oaspeții au acceptat să fie amabili cu gazdele aflate în zona retrogradării, însă Ploeșteanu nu a vrut să aibă de a face cu așa ceva, amenințându-și jucătorii cu demisia și convingându-i astfel să joace niște fotbal în repriza secundă și să câștige în final cu 6-4. Apoi, în etapa a 2-a a primului sezon în elită, publicul bucureștean a rămas mut când hat-trick-ul lui Gheorghe Fusulan din ultimele cinci minute a transformat un 3-1 pentru Rapid în 3-4 pentru Steagu’. Tripla reușită pe 25 august 1957 – în minutele 85, 86 și 88 – este și astăzi cea mai rapidă din istoria primei ligi.

Din păcate, „stegarii” nu au mai reușit un nou reviriment uluitor și în acea seară de vară, în semifinalele Cupei, dar „nici un spectator nu și-a părăsit ieri locul de pe Stadionul Republicii.(Jack Berariu, Sportul Popular, 30 iunie 1958). Nici când timișorenii conduceau cu 3-0, nici când aveau 3-1 cu cinci minute rămase până la final.

Cunoscînd întreaga fizionomie a meciului putem afirma că Steagul Roșu a pierdut meciul și nu că studenții l-au cîștigat. S-ar părea un paradox, dar nimeni nu credea că în urma dominării insistente din repriza secundă metalurgiștii nu-și vor adjudeca victoria.”

ziarul local Drum Nou, 30 iunie 1958

Contraste timișorene

  • stânga: portarul „stegar” Constantin Ghiță se pregătește să prindă mingea în meciul din deplasare cu Știința Timișoara, din 24 noiembrie 1957, de pe stadionul Electrica. „Stegarii” au câștigat atunci cu 3-2, fiind a doua victorie din istoria clubului în Categoria A pe teren străin;
  • dreapta: portarul timișorean Mircea Enăchescu reține în fața „stegarului” Emanoil Hașoti în semifinalele Cupei RPR, pe 29 iunie 1958, în fața unui arhiplin stadion „Republicii”. Meciul s-a jucat pe teren neutru, la București. (colorizarea copertei s-a făcut manual și conține o eroare – jambierele lui Hașoti trebuiau să fie albastre).

Meciul cu Știința Timișoara s-a jucat în plin proces de retragere a trupelor de ocupație din România.

Cum autoritățile române nu au vrut să lase populației impresia că plecarea celor 35.000 de soldați sovietici ar putea însemna vreo schimbare în mai bine, a urmat imediat un val de arestări politice pentru reafirmarea puterii regimului. Adesea, motivele arestării erau dintre cele mai puerile, pedepsele, însă, cât se poate de severe și letale. Acest proces se numea „reeducare”.

Printre cei vizați s-au regăsit și membrii Gărzii Tineretului Român.

În primăvara lui 1958 am simțit că Securitatea este pe urmele noastre. S-a dat alarma, pentru sistarea temporară a oricărei activități.

Nicolae Vlad, președintele GTR, sursa

Toți cei 15 membri ai organizației au fost arestați de Securitate în aceeași zi, pe 25 iunie 1958.

Unii dintre ei se aflau în sesiune la facultățile din București, Iași și Orașul Stalin, alții erau tineri funcționari la Uzinele „Steagul Roșu”, „Strungul” sau la Uzinele de Tractoare „Ernst Thalmann”, unde s-au angajat după absolvirea liceului.

Chiar dacă grupul nu apucase să acționeze vreunul din planurile sale, nici măcar să distribuie manifestele anti-comuniste redactate, Tribunalul Militar din Orașul Stalin a aplicat celor 15 puști pedepse ce totalizau 230 de ani de închisoare. Pedeapsa trebuia să fie exemplară, pentru a descuraja până și gândul de rebeliune împotriva sistemului.

Seara de Crăciun a anului 1958 a fost minunată. Am colindat ore în șir la fereastră și nimeni nu ne-a spus nimic.”

Nicolae Vlad

Viața lor și a celor apropiați s-a schimbat dramatic și nimic nu a mai fost la fel. Cei 15 au rămas împreună la Penitenciarul din Codlea până la finalul anului, apoi au fost transportați la închisoarea politică de la Gherla, jud. Cluj.

Spre sfârșitul anului 1959, din sens invers, într-un tren Cluj – Orașul Stalin, sosea Árpád Balázs – cândva vânător de munte în Armata Regală Română și fotbalist în Secția 15 – echipa vedetă a Uzinelor Astra Brașov („Steagul Roșu” din 1948). Acum el era o umbră a omului de odinioară. Unul din cei mulți care au văzut infernul cu proprii ochi, dar care nu au încetat vreodată să caute drumul spre casă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.