În vechiul Rockstadt programul începuse mai repede în acea zi doar pentru noi. Alternosfera cânta în surdină din boxele sălii dinspre scenă. Stăteam la câteva mese în fața barului cu niște beri în față și niște una, niște alta, și ne organizam, cum se zice. La ora aceea becurile erau inutile. Priveam tensiunea și praful cum valsează printre lamele soarelului desenate de gratiile ferestrelor.

Așteptam acea zi de când am început să înțelegem care e treaba cu visul unei generații. Era 11 mai, acum zece ani.

Toți cei care au trăit trezirea la realitate din minutul 86 îți vor spune că viața lor ar fi fost cu siguranță mult mai bună dacă se termina 1-0. Așa, însă, suntem cu toții mai cătrăniți, mai sceptici, mai neîncrăzători – nu doar în fotbal, ci și în viață. Paradoxal, nu cred că ne-am oprit vreodată din visare. Am visat că Steagu’ nu are cum să dispară din prezentul nostru doar pentru că nu mai are bani să se înscrie în vreo ligă și să înceapă noul sezon. Și așa am ajuns cu toții la Cristian într-o dimineață de vară, apoi la Ghimbav, la Rupea, la Berivoi, la Voila, la Săcele, pe Cocorului sub o ploaie rece de octombrie.

Am visat că noi, niște diletanți, habarniști, orgolioși, delicvenți, huligani, derbedei, putem readuce clubul într-un loc bun, să-l scoatem din spirala datoriilor create de specialiști, experți, buni cunoscători, oameni de fotbal. Și așa am ajuns de la datorii de peste 600.000 lei, la datorii de doar 30.000 lei. ”Doar” – haios, știu. Dar când te uiți în urmă și vezi de unde vii, totul are puțin mai mult sens. Și pe lângă asta, vezi că pe teren niște băieți înțeleg scopul pentru care te zbați și se zbat și ei cot la cot cu tine. Și nu doar țin Steagul sus, dar țintesc să-l mai ridice o treaptă și vezi în ochii lor același foc care arde și în ochii omului din oglindă.

Poate că viața noastră ar fi fost mai bună dacă acea seară de mai de acum un deceniu se termina altfel. Sau poate am fi căzut într-o nostalgie satisfăcătoare și pierdeam din motivația și energia care fac azi, la zece ani distanță, posibilă ziua asta de mai, de sâmbătă, opt. Pentru că mi-e tot mai clar – iar băieții care au fost cu mine în acea după-amiază în Rockstadt și seara pe stadion pot spune dacă greșesc sau nu – că încă din zorii zilei următoare ne-am trezit că vrem să visăm cândva din nou la aceeași intensitate, cu aceeași pasiune și încredere oarbă.

Rockstadt-ul s-a mutat între timp. Pe locul unde mă legănam în hamac cu Delia Chirilă cred că zace acum bucătăria cuiva, iar mesele din fața barului sunt într-o parcare. Echipa de fotbal s-a transformat și ea, nu-i mai spunem FC, ci SR, noi ne-am schimbat de asemenea, unii suntem tați, soți, soții, mame, muncitori, IT-iști, antreprenori, medici, bucătari, șoferi, vânzători, asistenți, soldați, polițiști, asiguratori, taximetriști, livratori, casieri, reporteri, fotografi, ospătari.

Tot semifinală e și acum, pe 8 mai. Nu e Steaua, e Vedița Colonești. Nu e în Cupa României, e în barajul de promovare în Liga a 2-a. Tot despre Steagu’ e vorba și acum, pe 8 mai.

Alternosfera se aude în surdină din boxele de pe biroul meu și mă uit la poza cu Delia Chirilă din Rockstadt și zâmbesc. Nu sunt prizonierul trecutului. Vreau doar ca aceeași speranță ilogică și visare imposibilă să mă însoțească mereu ca și cum sunt cele mai firești lucruri din lume. La naiba, mă duc să-mi iau niște bilete pentru sâmbătă.

P.S. uite poza