„Trenul accelerat, numărul 824, din direcţia Braşov, va sosi în staţie la linia 1…”, anunţă sosirea noastră „vocea” gării din Sibiu. Mijloc de iunie, 1987. Inconfundabilul scârţâit al roţilor de tren ne face pulsul să crească. Adrenalina goneşte prin vene. „Stop! Toată lumea jos”, se aude vocea lui Lătrău dând ordinul. Când s-au deschis uşile vagoanelor, parcă s-a rupt barajul de la Vidraru. Eram mulţi, mulţi ca niciodată. De la locomotivă şi până la ultimul vagon cum te uitai, vedeai numai galben-negru în faţa ochilor. „Au venit stegarii!”, aud un călător care-şi aştepta trenul schiţând cu un zâmbet larg situaţia momentului.

„Sunteeem galeria echipei braşovene, sunteeem galeria echipei Fe-Ce-Me!!!”. Eram vreo 8 mii, care veniţi cu trenul, care cu maşini pline ochi, şi-am mărşăluit spre stadion prin oraşul de pe Cibin de parcă eram trupe cuceritoare. Într-adevăr, au venit „stegarii”! Pe stadion, de la o peluză la alta, toată Tribuna a II-a, eram numai braşoveni. Steagurile noastre au acoperit dintr-un capăt în celălalt gardul tribunei. „Zeiţa” era acolo, veghind poarta lui Şanta şi pe el în zborurile sale, la fel cum „Cavalerii”, prin impozanta lor prezenţă ecvestră, spuneau doar atât: la atac, „stegari”! Barbu, Naghi, Ştefănescu, Mărgărit, Şulea şi restul au făcut întocmai.

La golul lui Avădanei, cu un şut a cărui traiectorie a fost desprinsă din liniile unei opere renascentiste, stadionul s-a cutremurat. Am simţit vibraţiile în gambele picioarelor, însă după câteva secunde nu mai ştiam dacă ceea ce simt sunt încă trepidaţiile exploziei galben-negre, sau dacă e tremurul emoţiilor că ne-am putea califica, iarăşi, în semifinale. „E unu-zero pentru noi! E unu-zero pentru noi! Ne-am calificat!!!”, ţipa cineva ca şi cum ar fi ultimele sale cuvinte pe lumea asta. Curios lucru, acel „ne-am calificat” al vecinului de tribună mi-a mai oprit puţin din tremuratul picioarelor. Însă, dacă picioarele nu mai înmagazinau toate acele emoţii şi sentimente, ele trebuiau, bineînţeles, să-şi găsească loc altundeva. Iar, după cum bine se ştie, inima e mereu vacantă.

Scorul e unu la unu. Argeşul egalase în repriza a doua, meciul intrase în prelungiri, iar sibienii, spre mirarea noastră, susţineau echipa din Trivale. Şi cum doar emoţiile provocate de un meci aflat pe muchie de cuţit nu sunt niciodată suficiente, Frăţilă se suie pe gardul împânzit cu steaguri şi începe: „Hai, toată lumea, cât puteţi de tare! Deeeşteaaaptă-teee, rooomâââneee…”. Suntem în oraşul condus de Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului Nicolae Ceauşescu, şi 8 mii de oameni ne pregăteam să cântăm „Deşteaptă-te, române!”, imnul interzis ! Sfidarea venea în albastru-galben (şi negru)-roşu. Nici un penalty în ultimul minut nu ne-ar fi făcut inimile să bată la unison atât de tare. „Acuuum ori niciodaaatăăă, croieşte-ţi altă soaaartăăă…”, penalty! Penalty pentru noi! Mai e puţin până la finalul meciului şi Valerică Şulea se pregătea să bată cel mai important penalty din viaţa lui. „Nu pot să mă uit”, aud pe cineva în dreapta mea. Mă gândesc ce să fac eu: să mă uit sau să las sunetul tribunei să mă anunţe de verdict? Reuşesc cumva să mă adun şi să înfrunt penalty-ul cu propria mea privire. Am mâinile împreunate şi fularul tras pe faţă că aproape îmi acoperă ochii. Portarul argeşenilor îmi pare capabil să apare indiferent unde s-ar duce mingea. Blestemate gânduri, care încep să se risipească odată ce Şulea îşi începe epopeea spre minge. Acum mi-e teamă să nu clipesc cumva şi să pierd totul. Printre firele fularului văd varul cum se ridică din locul unde se afla mingea, pentru ca în momentul următor s-o prind cu coada ochiului cum izbeşte plasa porţii. Cu pumnul ridicat spre cer Şulea se îndreaptă spre tribuna noastră, iar 8 mii de oameni încercau să ajungă la Valerică pentru a-l îmbrăţisa.

„Cââântăăăm, glorie Steagului, azi e sărbătoooaaare, de departe vin, bravi stegari, ce-au învins, pe-adversaaaari! Lăăăsaaaţi, cântecul nostru dar mai sus să zboooaaare, iar în calea lor, pregătiţi, triumfal, flori şi elaaan…”, Aida lui Verdi ne-a călăuzit drumul spre casă.

La 6 ani după ce am sărutat iarba stadionului din Plopeni, eram iarăşi în pragul acestui vis numit Cupa României.

După cum vezi, drumul „stegarilor” spre Cupă a fost mereu plin de poveşti frumoase. Să fii personaj într-una din poveştile Cupei nu e o treabă imposibilă. Nu te voi minţi că e uşor, pentru că nici braşovenilor nu le-a fost uşor, însă dacă te înscrii pe Drumul Mingii şi dai sfoară-n ţară, ai putea să fi tu cel care scutură varul de pe stadionul „Silviu Ploeşteanu” din Braşov cu lovitura de începere a finalei Cupei României Timişoreana.