Cel mai mare jucător al Braşovului a fost, totuşi, Adamache!

„În toamna anului 1968, la Braşov se petrece însă o schimbare care va avea o importanţă covârşitoare pentru viaţa lui Stere Adamache. Soseşte ca antrenor al Steagului Roşu „bătrânul lup” Valentin Stănescu, care promite reveneirea în prima divizie. „Când am ajuns la Braşov – ni se destăinuie astăzi V. Stănescu – pe Stere Adamache l-am găsit bolnav grav. La club, în oraş, cu toţii erau dispuşi să scape cât mai repede de el. M-am gândit să-i întind o mână. <<Să mai încercăm, am spus în faţa conducerii locale, daţi-mi şi mie voie să încerc cu el, măcar un an de zile>>. După un an de zile Stere apăra în echipa naţională. Dar se antrena fantastic. Eu n-am mai văzut aşa ceva până acum. Când îi trăgeam la poartă, nu se lăsa până nu obosea şi trebuia să-l las eu în pace. Era aşa, cum să-ţi spun, ori eu, ori tu – care pe care! Un mare sufletist, ce mai! Cu băutura am rezolvat simplu. De exemplu, a doua zi era luni, zi după meci şi deci zi liberă pentru fotbalişti. <<Mă, îi spuneam, mâine bei 5 kile de vin!”>> <<Nu pot, nea Tinele, zicea, nu pot mai mult de două!>> <<Nu mă, tu să faci cum îţi spun eu – bea 5!! Dar să ştii că marţi la antrenament o să te omor!>> Şi s-a potolit Stere. Sau îi spuneam, în ajun de meci: <<Mă, Stere, am mare teamă de cutare (vreunul din echipă, n-are importanţă cine), mi-e frică să nu facă vreo prostie tocmai acum! Te-aş ruga pe tine să te ţii de el, să nu facă vreun pocinog, că altfel mâncăm bătaie>> Şi Stere al meu nu-l scăpa din ochi  nici o singură clipă, păzindu-l ca nu cumva să calce strâmb. Iar eu, de fapt, rezolvam problema cu el.”

Astfel au urmat cei mai frumoşi ani din viaţa lui Adamache. Nu-i mai puţin adevărat că tot atunci s-a căsătorit. Fata, Elena Ivanov, de fel din comuna Crişan, sat de pescari aflat în plină deltă, fată suplă, cuminte şi crescută în spiritul muncii, i-a adus multă linişte în viaţă, i-a ordonat casa şi sufletul, l-a ajutat enorm să se maturizeze. Nici n-ar fi meritat Stere o asemenea fată, spun cei care n-au fost în stare să-i cunoască sufletul şi inima cea mare. S-au mai certat din când în când, fiindcă Stere tot mai sărea calul câteodată, mult mai rar, e adevărat, dar soţia sa a născut un băiat, apoi şi o fată, iar pentru Adamache cuvântul familie a început într-adevăr să însemne ceva, ba chiar ceva important, pentru care ar fi fost în stare orice sacrificiu. În campionatul care a urmat, 1968-69, deşi echipa braşoveană a început toamna cu două înfrângeri (cu Oţelul Galaţi şi Poiana Câmpina!), Steagul Roşu avea să încheie meciurile în divizia secundă cu un avans de 6 puncte faţă de principala sa urmăritoare, Politehnica Galaţi. Din 30 de meciuri, Papuc apără în 16, iar Adamache în 14. Începând însă din toamna anului următor, 1969, Stere este de neînlocuit. Timp de patru ani, din 1969 până în 1973, Adamache apără poarta Steagului Roşu în 119 meciuri de campionat din totalul de 12o!!* Nu lipseşte decât o singură etapă, în mai 1971, la Arad (1-3 cu U.T.A., când apără Albu). Nu mai vorbim de meciurile din Cupă, de „amicale” şi aşa mai departe… Dar va trebui să vorbim de meciurile internaţionale, pentru că Valentin Stănescu reuşise într-adevăr să-i deschidă drumul spre vârful perfomanţei în fotbal, echipa naţională. Adamache mai fusese, e adevărat, de câteva ori chemat la lotul reprezentativ, prima dată în noiembrie 1967, pentru un meci la Bucureşti, cu selecţionata de tineret a oraşului Sao Paolo. L-a înlocuit la pauză pe Coman, iar meciul s-a terminat 1-1. În iarna aceluiaşi an pleacă cu lotul într-un turneu în America de Sud, apărând la concurenţă cu Coman în meciurile cu câteva echipe de club din Brazilia şi Ecuador. Cât priveşte jocurile oficiale, el nu avea la activ decât o prezenţă în echipa reprezentativă B, într-un meci disputat la Craiova (2-2 cu Polonia B), când l-a înlocuit spre finalul partidei pe Mihai Ionescu. În 1968 şi 1969 nici nu mai poate fi vorba de a fi convocat la lot, poarta echipei naţionale disputându-şi-o Coman şi Gornea, până în momentul când apare… Răducanu, cel care va apăra şi la Lausanne (1-0 cu Elveţia, mai 1969), meci decisiv pentru calificarea la campionatul mondial din Mexic. Cum am văzut, în octombrie 1968, la Braşov apare Valentin Stănescu, care cere un an pentru Adamache. Exact după un an de zile, octombrie 1969, Stere joacă în poarta echipei olimpice, la Varşovia (2-1 pentru „olimpicii” polonezi) şi în aceeaşi toamnă în „amicalele” lotului naţional, între care şi cel cu Vojvodina Novi Sad (4-1, la Bucureşti, când îl înlocuieşte pe Răducanu). Luna ianuarie a anului 1970 îl găseşte în turneu cu lotul olimpic, tocmai în îndepărtatul continent australian, împreună cu Pescaru, Ivăncescu (ar fi trebuit să meargă şi Gyorffy, al patrulea braşovean, dar el a fost reţinut pentru lotul A), Popovici, Bădin, Angelescu, Antonescu, Both, Anca, Grozea, Tătaru, Oblemenco, Kallo, Tufan şi Oprea. Ca antrenor fusese desemnat Virgil Mărdărescu. După două „încălziri” la Tel Aviv (2-1 şi 1-0 cu reprezentativa Israelului), olimpicii noştri străbat victorioşi continentul australian , repurtând şapte victorii în tot atâtea meciuri. Prima reprezentativă era însă în America de Sud, iar Răducanu părea titular incontestabil… Totuşi, la 28 aprilie 1970, Adamache debutează într-un meci pentru echipa reprezentativă A, intrând la pauză în locul lui Răducanu, marele său rival din echipa naţională, în partida amicală Franţa-România, disputată la Reims (2-0 pentru francezi, ambele goluri în prima repriză!). Urmează un alt „amical” de pregătire, de data asta ca titular din primul minut, la Bucureşti, în meciul România-Iugoslavia (scor 0-0) şi, apoi, plecarea spre Guadalajara, în Mexic.

Venită cu trei săptămâni înaintea deschiderii turneului final al campionatului mondial din 1970, echipa României îşi pregăteşte aclimatizarea şi îşi deifinitivează formaţia. În primele două meciuri amicale apără Răducanu, Stere îl înlocuieşte la meciul cu Atlas (2-2), apoi apără Gornea (cu F.C. Guadalajara), din nou Răducanu (cu F.C. Oro), înlocuit de Stere la pauză. Este ziua de 28 mai. Cinci zile mai târziu, la 2 iunie, este data primului meci oficial, cel cu Anglia. Răducanu are o „sincopă” în pregătire şi Angelo Niculescu ia o hotărâre pentru care va fi aspru criticat mai târziu. La 2 iunie, pe stadionul din Guadalajara, Angelo Niculescu îl trimite în teren pe Adamache, ca titular al echipei naţionale. Stere are 29 de ani, dar -uimitor- este primul lui meci oficial la nivelul echipelor reprezentative! Ce s-a întâmplat mai departe este de acum bine cunoscut. Englezii au câştigat cu 1-0, printr-un gol înscris de Hurst, dintr-un unghi foarte închis. Stere a ieşit să-i micşoreze unghiul (vă mai aduceţi aminte de chestia cu sfoara?!), dar înaintaşul englez a şutat surprinzător de repede, fără pendulare aproape, iar balonul s-a dus norocos, printre picioarele lui Adamache, în plasa porţii echipei României… Răducanu ar fi putut face mai mult la acel meci? Întrebarea rămâne desigur fără răspuns, mai cu seamă că Angelo Niculescu, cum avea să declare după ani de zile, nu şi-a regretat niciodată decizia de la Guadalajara. Au urmat meciurile cu Cehoslovacia (splendidă victorie românească, cu 2-1) şi cu Brazilia. Primul gol al brazilienilor l-a înscris Pele, după ce lovitura liberă a fost repetată, la cererea arbitrului. „Zidul” nostru a făcut greşeala de a-l primi între jucători pe Rivelino. Brazilianul l-a împins uşor, chiar în momentul şutului, pe Dumitru, s-a ferit şi el, iar mingea a trecut chiar pe lângă ei, oprindu-se în plasă. La al doilea gol, Paulo Cesar a driblat tot, l-a scos şi pe Stere din poartă, ca la hochei, apoi a centrat în faţa porţii. Trei brazilieni se aflau acolo şi: 2-0. Adamache ridică mâna, semn văzut de tot stadionul, cerând să iasă din teren! Nervii îi cedaseră. Este minutul 28 al partidei şi în poartă intră Răducanu, portarul care a avut totul…

Astfel, „domnia Răducanu” reîncepe, durând fără contracandidaţi până în iunie 1972, când, la Bucureşti, într-un meci amical cu selecţionata Italiei (scor 3-3), Stere joacă din nou titular, „marele Rică” fiind accidentat. Dar se scurseseră doi ani de zile, iar Adamache avea acum 31… În noiembrie al aceluiaşi an 1972, Stere joacă ultimul său meci în echipa naţională, contra reprezentativei Albaniei, la Bucureşti (2-0, în preliminariile C.M. 1974). După ce Valentin Stănescu devine antrenorul „naţionalei”, Adamache este chemat pentru un turneu de pregătire în Franţa şi Spania, dar nu joacă decât o singură partidă, la Sevilla (februarie 1973). Stere avea deja 32 de ani, iar Răducanu părea mai bun ca oricând. Lui Adamache îi trebuiseră şase ani de zile de prezenţă în preajma echipei naţionale pentru a aduna 7 selecţionări! Dar, să nu uităm, el a fost portarul titular al echipei naţionale la cea prestigioasă reprezentare a fotbalului românesc, turneul final al C.M. 1970… Pentru acelaşi considerent, dar şi pentru o mulţime altele, Stere Adamache a fost proclamat de către cei mai mulţi dintre iubitorii fotbalului ca fiind cel mai valoros jucător al Braşovului, un adevărat port-fanion al echipei întreprinderii de autocamioane. Nici Năftănăilă, şi el decedat tragic, nici Jenei, nici mai „bătrânii” Campo, Seredai sau Gane, nici măcar Pescaru, care astăzi încă joacă, nu s-au bucurat în cursul carierei sportive de o asemenea faimă, de un asemenea renume naţional, de o iubire atât de mare din partea publicului. Se ştie că pentru echipa naţională vest-germană, campioană a lumii în 1954, dar şi foarte valoroasă formaţie continentală după aceea, cele mai frecvente încurajări ale suporterilor erau prelungitul „Uwe! Uwe!” după exemplul adevăratului luptător Uwe Seller. Ei bine, la Braşov, nu o dată spectatorii au încurajat Steagul Roşu scandând pur şi simplu „A-da-ma-che! A-da-ma-che!”, ca o deplină recunoaştere a celui mai valoros jucător al formaţiei braşovene, în care Stere a jucat mai bine de 13 ani de zile. Oferte, ce-i drept, a avut destule – ba chiar şi foarte tentante. Când a fost Grecia a fost botezat pe loc Adamachis şi curtat pentru una din formaţiile elene. Ce-i interesant, spun coechipierii lui, e că Stere chiar avea ceva rude în Grecia, dar transferul dorit nu s-a putut perfecta, aşa cum şi oferta din R.F.G. a căzut, opunându-se clubul şi federaţia, pentru ca mai târziu, zic cei care l-au iubit, Steagul Roşu să-l arunce ca pe o măsea stricată, dar asta e altă poveste, care va veni mai târziu… În 1971, când Adamache avea totuşi 30 de ani, Dinamo a făcut presiuni importante pentru a-l legitima şi, desigur, în cazul în speţă nimeni nu s-ar mai fi putut opune! Cel mult Stere, care n-a vrut nici în ruptul capului să părăsească Braşovul, nici măcar la insistenţele soţiei, care întrevăzuse prin mutarea la Bucureşti un alt viitor şi, poate, un alt sfârşit al istoriei pe care o citiţi astăzi. Când Steagul Roşu a jucat la Barcelona în competiţia numită pe atunci Cupa oraşelor târguri, împotriva lui Espanol, deşi gazdele au învins oarecum confortabil, la două goluri diferenţă, ziarele au scris a doua zi că „de la Zamora încoace, nimeni în afara lui Adamache n-a mai apărat aşa!”. Stere s-a şi fotografiat cu marele Ricardo, venit să-l felicite pentru partida reuşită la Barcelona. Dar, dintr-o grozavă ironie a soartei, după ce Steagul Roşu izbutise să remonteze handicapul la Braşov**,  în al treilea meci (disputat după două zile tot la Braşov, aşa cum stipula regulamentul la acea vreme), cel care avea să încline balanţa victoriei, şi deci a calificării în turul superior a fost… Adamache, care a greşit copilăreşte la unicul gol al partidei. În fapt, povestesc colegii lui, şutul înaintaşului spanion fusese destul de anemic, Stere s-a îndreptat sigur spre minge, ridicând în acelaşi timp capul pentru a vedea terenul şi deci jucătorul braşovean cel mai bine demarcat, căruia să-i arunce balonul. Mingea i-a jucat însă o festă, strecurându-i-se printre palme în plasă! O catastrofă cum se poate întâmpla numai în fotbal…”

*Locurile ocupate în acest timp de Steagul Roşu au fost următoarele: 8 în 1969-70 (la 2 puncte de locul 3, ocupat de Dinamo); locul 5 în 1970-71 (la egalitate de puncte cu Steaua, aflată pe locul 3); 5 în 1971-72 şi 7 în 1972-73.

**Meciurile s-au disputat în toamna anului 1966: 1-3 şi 4-2.

Dumitru Graur, revista „Flacăra”, iulie 1978

Lunea viitoare: de la legendarul meci cu Beşiktaş, la legenda meciului cu Târgovişte din „B” şi sfârşitul carierei.