N-ar trebuie să fie o surpriză pentru nimeni că Braşovul este unul dintre titanii muzicii. Aş îndrăzni să spun chiar unul dintre titanii europeni, dar aş risca să fiu acuzat de subiectivism cronic. Totuşi, faptele zic că la graniţa dintre secolele 19 şi 20 Braşovul era printre oraşele europene cu cei mai mulţi compozitori pe metru pătrat, Iacob Mureşeanu, Rudolf Lassel, Paul Richter, Gh. Dima, Lukas Hedwig sau Tudor Ciortea, chiar dacă nu i-aţi văzut în documentare pe Discovery, „nişte unii” respectaţi în epocă.

Apoi, unde mai pui că în 1848, într-una din grădinile Şcheilor Braşovului, Andrei Mureşeanu recită poemul „Un răsunet”, adică Imnul Naţional al zilelor noastre, „Deşteaptă-te, române!”. Şi dacă tot suntem în sfera cântecelor naţionale,  să aflăm că imnul României Unificate sub Alexandru Ioan Cuza la 1859 avea şi el origini braşovene, într-o măsura mai mică de această dată e drept. Muzica imnului „Hora Unirii” a fost realizată de Alexandru Flechtenmacher, născut la Iaşi, fiul juristului braşovean Christian Flechtenmacher care s-a relocat în Capitala Moldovei cu treburi administrative.

Viorel Morari (stânga) şi Ioan Bara (dreapta) în deplasare cu Naţionala României la EURO 2000. sursa foto: Ultrasport.ro

Evident că într-un astfel de cadru istoric era doar o chestiune de timp până ce echipa de sub Tâmpa urma să aibă un cântec care să dăinuie peste generaţii. Şi cum „Deşteaptă-te, române!” a fost scris în contextul Revoluţiei de la 1848 iar „Hora Unirii” e rezultatul primului pas către Marea Unire, imnul echipei de fotbal nu putea nici el să ia naştere decât în urma unui moment glorios. Iar victoria din după-amiaza de 2 octombrie 1974 era acea împlinire a destinului care se cerea sărbătorită prin cântec. Şi astfel a luat naştere „În oraşul de sub Tâmpa”, opera a doi tineri, Viorel Morari şi Ioan „Bebe” Bara.

Cântat pentru prima data pe străzile oraşului de mulţimea care sărbătorea miraculoasa calificare, „În oraşul de sub Tâmpa” a rămas din 1974 până în zilele noastre imnul echipei şi al suporterilor braşoveni, „Basmul de la Braşov”, aşa cum s-a scris el din 1936 şi până azi, cu bunele şi cu relele sale, fiind imposibil de imaginat fără acest cântec.