Am părăsit oraşul natal de 35 de ani. Am trecut peste bacul la Meşotă şi, după un examen de admitere la facultate “ca la mama lui” m-am pomenit … militar TR în Dobrogea. Apoi student la Universitatea din Bucureşti. După aceea profesor la ţară în sudul ţării, într-un subdezvoltat (atunci si acum) Teleorman, loc în care stau de 31 de ani, deşi mi-am propus să plec încă din prima zi de carieră.

Am plecat de pe strada Mihai Viteazu (nr. 4, am mai spus-o pe-aici),

un loc de unde se auzeau uralele tribunei de pe Tineretului şi unde “stegomanii” se opreau mereu să spună rezultatul final, la rugămintea unui copil care nu avea voie să mearga singur până la “colţ”, la meci. Am ajuns intr-un oraş unde toată populaţia e mai mică decât aceea a străzii mai sus pomenite, şi unde, in loc de urale de pe Tineretului am auzit … urale de pe Rova. O echipa de genul C – B – C –C- B – C- C – B …, şi care, după ce a fost condusă în slalomul ăsta de un alt emigrat braşovean, director al uzinei de reparaţii material rulant care o patrona, a eşuat prin nu mai ştiu ce serie de campionat judeţean. Păcat ca ăsta e destinul sportului românesc … victimă a prelungitelor crize de tot soiul.

Dar să revenim. Stadionul şi echipa Rova au devenit, în anii ’80, un fel de surogat. Mergeam acolo la toate meciurile, îi ştiam pe jucători, ba chiar şi pe cei câţiva spectatori credincioşi echipei, mai strigam “Hai Rova!”, mai injuram, ca toată lumea, mai aşteptam (cu inima cât un purice) să vină în vizită echipele de la Braşov. Inima mea cât un purice era pusă la grea încercare de relaţiile preşedintelui braşovean al Rovei, care aranja meciurile astea, dar la celelalte nu se putea. Exact pe astea! Adică a luat bătaie pe Rova şi Steagu, şi Tractoru, şi Precizia … iar alte echipe, ceva de genul “avantul prăbuşirea” câştigau fără probleme. Iar eu la şcoală suportam miştoul colegilor şi al elevilor (elevii ăştia sunt cea mai rea specie animală din atlas, parcă ştiu exact cum să îşi sâcâie profesorul care nu poate reacţiona la aşa ceva).

Dar eu ţin cu Steagu. Deşi teleromănenii mei de adopţie se miră, neobişnuiţi să aibă o echipă a lor, ei scandează cu cele din capitală, sau, când existau, cu cele di judeţele alăturate, Dolj sau Argeş. Pentru că am crescut cu Steagu, m-am bucurat sau m-am întristat tot cu Steagu, pentru că la Rova – Steagu, Chimia Turnu Măgurele – Steagu sau Rulmentul Alexandria – Stagu mi-am ascuns motoreta (BV-02-550) lângă autocarul echipei, sau (mai ales) pentru că a doua zi după meciul de la Rova se aflase in Roşiori că un nebun a venit tocmai de la Braşov călare pe Mobră pentru echipa lui … mi-aş fi dorit să fie adevărat!

Şi eu ţin cu Steagu. Pentru că într-o sâmbăta după-amiază directorul şcolii dintr-un sat teleormănean a venit să ma scoată din clasă (a continuat el ora, RESPECT ! iar eu m-am dus la el acasă, peste drum de şcoală, unde soţia lui mă aştepta cu o ceşcuţă de nechezol pe măsuţa din faţa televizorului), pentru că la televizor se juca Farul Constanţa – Steagu (indiferent cum se cheamau echipele atunci) (dacă nu greşesc, ai noştri au câştigat printr-un gol al lui Paraschivescu, spre final de meci …). Sau, cu altă ocazie, întâlnindu-ma pe strada cu un coleg mai în vârstă şi spunându-i că mă graăbesc sa prind la TV un Steagu – Ceahlăul era să devin un paria, pentru că acel coleg, neatins de microb, avea chef de vorbă. Ori pentru că o colegă m-a privit, în altă zi, cu compătimire, atunci când Steagu era condus, pe Tineretului, de acelaşi Ceahlăul, iar eu aproape că îmi doream să ia foc liceul ca să nu iau eu … (s-a terminat 3 – 1 pentru noi, dar răul fusese făcut). Ori, în altă zi, când directorul liceului nu a reuşit să-i convingă pe numeroşii suporteri stelişti din cancelarie să plece la oră pentru că la TV Steaua îi conducea cu 1 – 0 (pe Ghencea) pe-ai mei, eu fiind atunci cantitate neglijabilă, dar în ultimul minut ai noştri au egalat, stârnind un cor de înjurături, dar dominat de strigătele mele de entuziasm (« Nu se poate aşa ceva ! repeta într-una un coleg, iar eu încercam să-l liniştesc spunându-i că, totuşi, se poate).

De-aia ţin cu Steagu. Pentru că e al meu, chiar dacă ajung pe stadion doar o dată, de două ori pe an, e al meu chiar dacă uneori nu îndrăznesc să mă uit la TV când joacă ai noştri sau dacă mă cert cu nevasta că râde lumea din mahala de mine când bagă Steagu gol iar eu uoit să închid fereastra. E al meu, chiar dacă mâncă bătaie sau câştigă, dacă pică în B sau termină pe primul loc de deasupra liniei punctate a clasamentului. E al meu, fie că-l antrenează Proca, Isăilă, Lăcătuş, Răzvan Lucescu, Şumudică sau Conceicao, ori îl are ca preşedinte pe Dumitru Dragomir ori Paul Enache …

Al meu e şi dacă în sudul ăsta îndepărtat nu mai are ocazia să vină şi dacă până şi surogatul  a picat în el ştie ce divizii până s-a desfiinţat. Şi tot al meu rămâne şi dacă tot nu câştigă campionatul nici anul ăsta …

De-aia ţin eu cu Steagu. Pentru că-i al meu.