Despre fotbal şi copilărie | Un mic dicţionar de valori – 1

International Board, FIFA şi UEFA şi-au făcut mai greu loc în fotbalul copilăriei multora dintre noi. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, forurile menţionate anterior nu şi-au făcut niciodată loc în fotbalul nostru, jucat printre blocuri, prin parcări, ori, de ce mai norocoşi, cum am fost şi eu, pe vreun petec de iarbă. Hai să ne gândim puţin, ca să nu crezi că aberez. Când ai jucat ultima dată 11 pe 11? Dar terenul pe care ai jucat, a fost marcat corespunzător? Portarul apăra o poartă de 7 metri şi ceva lungime şi de 2 şi un pic înălţime? Când ai luat ultima dată cartonaş? Dar tu jucai cu fault? Arbitru, ceva?

De la Prut la Tisa şi din Maramureş până jos la Dunăre, cam toţi am avut aceleaşi reguli în ceea ce priveşte jocul de fotbal sau, cel puţin, am avut viziuni asemănătoare. E drept, voiam să imităm vedetele pe care le vedeam pe stadion sau la TV, să fim un pic ca ele, dar am ajuns, fără să vrem, să ne creem propriile noastre vedete, poveşti şi legende. Televiziunile şi presa n-au ajuns până în „maţele” de beton ale oraşelor sau pe câmpurile nesfârşite ale ruralului unde pădurea delimita terenul. Şi fără această mediatizare ne cunoaştem între noi, chiar dacă nu ne-am văzut niciodată. Vorbim limbajul universal al fotbalului şi ne ajung două pietre şi o minge ca să ştim cum stă treaba.

„Două goluri sau zece minute”

Ideea e simplă şi nu cred să fie teren de şcoală generală sau liceu din România pe care să nu fi avut loc un astfel de turneu. Se strângeau băieţii frumoşi ai cartierului, formau două echipe şi începeau s-alerge mingea. Veneau apoi alţi băieţi, cu ambiţii la fel de măreţe pentru a demonstra care-i mai fotbalist şi aşa începea totul. Pe un singur teren cu două porţi şi mai multe echipe, fotbalul se transformă într-un sport de anduranţă. E un fel de „Le Mans” al sporturilor cu mingea, uitat de cei care azi câştigă mii de euro bătând mingea, în care scopul era unul singur: să rămâi cât mai mult „la masă”. Care echipă dă prima două goluri, aia câştigă meciul şi dreptul la încă o rundă. Cine pierda putea aştepta mult şi bine revanşa, în funcţie de numărul echipelor prezente la teren în acea zi.

Am prins puţine meciuri în care chiar să fie nevoie de cele zece minute pentru a decide câştigătorul. La fel, am avut ocazia să gust şi din şirul nesfârşit de victorii dar şi din lunga aşteptare pentru o nouă şansă de a arăta ce ştim eu şi băieţii mei. Am jucat mult pe terenul fostei Şcoli Generale nr. 29, însă prima amintire care-mi vine în minte atunci când mă gândesc la „două goluri sau zece minute” e aceea când am făcut mingea să circule „aţă”, din poartă de la mine până în poarta adversarilor. Uţe îi pune stop şi o pasează lui Câşli, acesta din urmă i-o dă lui Oni la mijloc, mai departe pentru Nae care îl deschide în aripa stângă pe Ovi, ăsta fuge ca trenul şi trimite în faţa porţii de unde Nae îşi înfinge exteriorul în minge şi o bagă sub transversală. Noi, cei obişnuiţi cu iarba de pe Ştrand, instauram o tiranie nemaivăzută, cel puţin în acea seară, pe terenul şcolii.

„Stop la mână”

Chestia asta n-o găseşti în articolele de la International Board, fiindcă a apărut în fotbalul jucat printre multe maşini. Eu am avut noroc că la mine în zonă nu erau foarte mulţi vecini posesori de Dacii, dar chiar şi aşa se mai întâmpla ca mingea să intre sub o maşină. Recuperarea mingii devenea o chestiune de orgoliu, fiecare încercând să ajungă primul la ea. Nu conta cine a băgat-o acolo, cine ajunge primul la minge, ăla o repune în joc. Unul încerca să dea în ea cu piciorul, iar un coechipier aştepta pe partea cealaltă a maşinii să iasă mingea. Altul, mai puţin preocupat de igiena personală, intra culcat pe burtă trei-sferturi sub maşină, de acolo răsuna un „stop la mâna” înfundat, şi ieşea triumfător cu mingea redându-i din nou libertatea. N-avea importanţă că tricoul se murdărise de praf şi ulei, conta că a fost primul la minge!

„Strigă, bă, stop la mână!”

Desigur, în euforia aceea de a ajunge primul, se mai întâmpla ca cineva să uite din când când să strige „stop la mână”, iar atunci tot sacrificiul său era în van, echipa adversă urmând să repună mingea în joc pentru… henţ.

„Portar înaintaş”

Cine nu ştie de portarul înaintaş înseamnă că a jucat fotbal doar pe calculator. Portarul înaintaş era apanajul echipelor aflate în inferioritate numerică. Practic, jucătorul care îndeplinea acest rol putea fi oriunde pe teren. Acum îţi putea apăra un gol ca şi făcut, iar în faza următoare putea fi cel care marchează unul.

Când o fază de atac se termina prost iar portarul înaintaş era prins la mare depărtare de propria poartă, coechipierul aflat cel mai aproape de poarta sa îi lua rolul strigând „portar înaintaş”, având acum voie să fie el cel care prinde mingea în mână. Chestia asta cu schimbarea portarului înaintaş a născut oareşce discuţii. Unii, care de regulă erau mai slabi, ziceau că ăla care-i ales portar înaintaş  la începutul meciului rămâne aşa până la final şi că „n-ai voie să-l schimbi”. Alţii, mai cavaleri în ale jocului, acceptau schimbul de rol fără nici o problemă.

3 gânduri despre “Despre fotbal şi copilărie | Un mic dicţionar de valori – 1

  1. Imi amintesc, cum nu …
    Numai ca, in cazul meu scoala era numarul 5. Avea un teren de sport sub nivelul restului curtii scolii, marginit de casele vecinilor si de niste sere. Ma intreb daca mai exista terenul acela, n-am mai dat demult prin strada Cantacuzino, dar imi promit ca o sa incerc o incursiune cand mai ajung la Brasov. Eu jucam de obicei portar (inaintas, desigur), pentru ca nu stiam cu mingea. Erau niste mingi de plastic, rosii, cu buline albe. 13 lei la “Libraria noastra” de pe Karl Marx, in intersectia cu Cuza Voda, plus cate un leu la vulcanizare, incercand sa o mentinem (mingea) in viata cat mai mult … Libraria aia cred ca mai exista, dar vulcanizarea (in aceeeasi intersectie) nu a apucat “revolutia”. Asociez rosul mingiei cu rosul chitului cu care vecinii de la sere fixau, aproape in continuu, geamurile pe care le plateam noi cand iesea mingea in aut. Ba mai mult, devenise un fel de moda sa avem mainile rosiui de la chitul alora, fiecare “furgasea” nitel chit in timpul operatiunilor de restaurare a serelor …
    Cand eram in pana de minge (uneori nu avea la librarie, sau ne-o confisca vreo profa, sau nu ne-o mai dadeau gradinarii de la sera) jucam fotbal cu bidoane de ulei de masina. Ce daca nu erau sferice? Ba, uneori, cand eram mai bogati si aveam doua bidoane, le bagam unul in altul si mingea era mai grea si mai rezistenta. Imi amintesc cum, odata, la o deposedare, bidoanele s-au separat (a “fatat bidunul!” am, strigat noi atunci) si au bagat gol simultan ambele echipe!
    Cand am ajuns licean, la Mesota, mi-am descoperit adevarata vocatie: acea de golgetter! Nu pentru ca as fi invatat mai bine sa joc mingea, dar am fost un bun psiholog: pentru ca nu se juca cu “opțai” (se mai zice asa, sau acum copiii sunt cunoscatori ai limbii engleze?), stateam langa portarul beistilor (cei de la B, eu eram aist, adica la A) Paul Arsene, saracu, un baiat masiv am auzit ca nu mai traieste, Dumnezeu sa-l ierte!) si il tineam de vorba; si, din doua, una: sau se enerva Paul si ma fugarea pe tot terenul, lasand poarta la indemana (pardon, indepiciorul!) aistilor, sau il interesa subiectul si uita ce treaba are el pe teren. Mereu se lovea cate-o minge de mine si ricosa in poarta, ceea ce accentua starea de nervozitate a beistilor si facea sa le scada concentrarea. Erau victime sigure! Pacat ca s-a prins profu de talentele mele si mi-a dat alte sarcini de joc …
    Isi mai aminteste cineva terenul gazonat, cu pista de atletism, de la Mesota? Acum e bulevard ….

  2. Aceste amintiri sunt vii, ne coplesesc, dar pentru ca totdeuna exista un dar, noi acei „copii” astazi adulti cu copii, nepoti, am uitat si nu facem nimic ca copiii nostri, nepoti nostri sa petreaca mai putin timp la calculator si mai mult pe „maidanul” de joaca, nu facem nimic sa ii fortam pe alesii nostri sa readuca sportul in scoli(macar 2 ore pe saptamina ca pe vremea mea), sa readuca competiile de masa scolare la toate sporturile de echipa , pentru a avea copii sanatosi si apoi sportivi valorosi, oameni adevarati crescuti cu cultul muncii in echipa, mai buni , mai umani, recunoscatori ai valorii, fara a fi invidiosi pe succesul altuia,pentru a uita odata pentru totdeuna acel proverb ” sa moara capra vecinului” si in final a deveni acei suporteri dedicati si educati ai echipelor favorite indiferent de ramura sportiva, pentru a fi capabili sa ceara in cunostiinta de cauza rezultate, performante,,

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s