„Stegarii” la Naţională

Din informaţiile mele, există aproape 20 de fotbalişti care au îmbrăcat tricoul Naţionalei fiind legitimaţi la Steagul Roşu/FCM/FC Braşov. Unii au fost, au văzut şi nu s-au mai întors. Alţii au lăsat în urma lor poveşti parfumate, numai bune de atins coarda sensibilă a suporterului „stegar”.

Primul „stegar” la Naţională

În 1956 Steagul Roşu Braşov reuşise să promoveze pentru prima dată în Divizia A, în fix ultimul sezon disputat după sistemul sovietic primăvară-toamnă. În aşteptarea începerii noului sezon competiţional în toamna anului viitor, „stegarii” propuneau primul loc jucător Naţionalei de fotbal a României în persoana legendarului Zoltan David.

Originar din Ţara Făgăraşului Zoli David a evoluat mai întâi sub tricolor înainte de a juca cu Steagu’ în Divizia A. Evenimentul se întâmpla pe 28 iunie 1956, iar oponent a fost Norvegia. Într-un amical disputat pe fostul stadion „23 august” cu începere de la ora 17:30, 60 de mii de spectatori au venit să vadă cum România îi bate pe „vikingi” cu 2-0. Primul gol a fost marcat de Ion Zaharia în minutul 18. Cu un minut înainte de pauză era stabilit scorul final, autorul golului fiind Zoltan David. Şi pentru „petrolistul” Zaharia şi pentru „stegarul” David, a fost singura dată când aceştia au evoluat pentru Naţională. Meci cu gol, amintiri pentru o viaţă.

1959 şi începutul anilor ’60

Următorul „stegar” care a îmbrăcat  tricoul Naţionalei a fost Alexandru Meszaroş, însă acesta are parte de un debut nefast, echipa pierzând cu 2-0 în faţa Uniunii Sovietice în calificările pentru Euro ’60. Pe 2 august 1959, în meciul retur cu sovieticii, Sandu Meszaroş devine primul „stegar” ce adună două prezenţe sub tricolor, dar nici acum nu reuşeşte să-şi încununeze selecţia cu o victorie, România remizând 0-0 în faţa a 80 de mii de suporteri.

În acelaşi an 1959 era rândul unui alt „stegar” să calce iarba reprezentând România. Numele său e Vasile Szeredai şi a avut probabil cea mai prolifică prezenţă la Naţională. Chiar dacă a jucat doar 4 meciuri pentru tricolori, acesta a înscris 3 goluri. Acestea îl fac să fie „stegarul” cu cele mai multe goluri reuşite pentru România. După debutul victorios de pe 29 august din Polonia (3-2), a doua selecţie vine abia în 1961, când într-un meci jucat la Ankara învingem Turcia cu 1-0.

La meciul revanşă cu turcii, jucat în faţa a 35 de mii de spectatori pe fostul „23 august”, Vasile Szerdai marchează în minutele 18 şi 48 primele goluri din victoria cu 4-0 şi, implicit, primele sale goluri în tricoul Naţionalei. Pe 30 septembrie 1962 Szeredai joacă pentru ultima dată la Naţională, tot atunci reuşind şi al treilea său gol, în victoria cu 4-0 în faţa Marocului. În minutul 58 Szeredai a înscris golul de 3-0.

Pe 8 noiembrie 1959, „stegarul” Emanoil Haşoti devine primul jucător născut în afara graniţelor României care îmbracă tricoul Naţionalei. Născut la Kavarna (Bulgaria) în vremea când Cadrilaterul făcea parte din România Mare, debutul lui Haşoti la Naţională are loc chiar împotriva Bulgariei, Naţionala noastră reuşind să învingă cu 1-0.

14 mai 1961: Turcia – România 0-1

>>> prima dată când doi „stegari” fac parte din primul 11 al Naţionalei – Emanoil Haşoti şi Vasile Szeredai.

Cei doi au fost titulari şi în meciul revanşă cu turcii din 8 octombrie acelaşi an, când România învinge cu 4-0 şi Szeredai marchează primele două goluri din meci. Pentru Emanoil Haşoti acela a fost ultimul său meci la Naţională.

Pe 12 mai 1963 Silviu Ploeşteanu, antrenorul Braşovului, preia şi Naţionala României iar în primul 11 al meciului său de debut, cu Republica Democrată Germană, este prezent şi Ion Haidu… un debutant. Nu doar debutează, dar şi înscrie un gol, cel de 2-2 în minutul 84, contribuind la victoria ce a venit în minutul 89. Atacantul originar din Sf. Gheorghe a jucat în returul sezonului 1962/63 pentru Steagu’, după desfiinţarea abuzivă a clubului Viitorul Bucureşti, plecând apoi să joace aproape 10 ani la Dinamo. Până a ajunge în şoseaua „Ştefan cel Mare”, însă, Haidu avea să mai joace două meciuri pentru Naţională din postura de „stegar”, participând cu gol într-un 1-1 în Polonia şi aducându-şi aportul la victoria cu 3-2 pe tărâm danez, în meciul de calificare pentru Jocurile Olimpice de la Tokio din 1964.

Despre reuşitele lui Silviu Ploeşteanu la conducerea echipei Naţionale voi scrie într-un articol viitor.

Prematura dispariţie a lui Năftănăilă

Meciul din 4 ianuarie 1967 de la Montevideo cu Naţionala „celestă” găsea în primul 11 al tricolorilor un nou cuplu de „stegari” – Iuliu Năftănăilă şi Csaba Gyorffy. Într-adevăr, e vorba de acel celebru meci în urma căruia românii, ieşiţi învingători, sunt provocaţi să joace un amical cu Penarol-ul lui Alberto Spencer şi Gyorffy aduce apoi la Braşov un tricou galben cu dungi verticale negre.

Lulu Năftănăilă, şi el originar tot din Ţara Făgăraşului, prinde a doua selecţie pe 8 martie, într-un amical cu Grecia la Atena. Intrat pe teren în minutul 65 în locul lui Mircea Lucescu, Lulu îl ajută pe Ion Ionescu să marcheze golul victoriei (2-1) în minutul 75.

Ultimul meci al lui Năftănăilă în tricoul României are loc pe 25 iunie 1967, în preliminariile pentru Euro ’68. Italia ne învinge greu, cu un gol în minutul 81. Pe 28 august Lulu moare într-un accident de circulaţie pe şoseaua Braşov-Făgăraş, privând atât Braşovul cât şi Naţionala de talentul său extraordinar.

„Sfânta Treime” – Ivăncescu, Pescaru, Adamache

Primul din marele trio „stegar” care a debutat la Naţională a fost Mihai Ivăncescu, acesta fiind titular într-un amical jucat la Kinshasa cu Republica Democrată Congo şi încheiat la egalitate, 1-1. În total, Ivăncescu a evoluat de trei ori pentru România, fără a lua parte însă la vreo victore. E drept, în meciul din 1 mai 1968 de la Viena austriecii ne egalează în minutul 84, iar o lună mai târziu remizăm la Bucureşti, 0-0 cu Olanda.

Retrogradarea echipei la finalul sezonuluu 1967/68 face ca o vreme nici un alt „stegar” să nu mai poarte tricoul Naţionalei. Ironia face ca nici un „stegar” să nu fi participat în meciurile campaniei pentru calificarea la Mondialul mexican din 1970. dar, cu toate astea, trei jucători ai echipei de sub Tâmpa să fie selectaţi pentru a face parte din lotul României care urma să treacă Atlanticul.

Rică Răducanu, portarul Rapiduluil, deşi apărase cu succes buturile în ultimele patru meciuri de calificare, a fost lăsat pe bancă în meciurile din „Groapa cu lei” de la Guadalajara, în locul său fiind preferat Stere Adamache portarul Steagului, echipă care promovase en-fanfare în Divizia A în cursul sezonului 1968/69. Alături de Adamache, Mihai Ivăncescu şi Nicolae Pescaru vor face şi ei parte din lotul deplasat de antrenorul Angelo Niculescu pe platourile aztece.

Pe 28 aprilie 1970 debutează între buturile Naţionalei Sterică „Baronul” Adamache, acesta înlocuindu-l la pauza meciului cu Franţa de la Reims pe Rică Răducanu, încasator a două goluri în primul mitan. Tot atunci păşeşte pentru prima dată pe gazon în tricoul României şi Nicolae Pescaru, intrat în locul lui Liţă Dumitru.

În ultimul meci înainte de plecarea spre Mexic, România întâlneşte pe propriu teren Iugoslavia, iar Stere Adamache închide poarta, scorul final fiind 0-0.

Pregătiri pentru Mexic | „Stegarii” la Antipozi

În vederea pregătirilor pentru turneul final din Mexic, Naţionala se împarte la începutul anului 1970 în două loturi – Lotul A şi Lotul Olimpic – plecând apoi la capetele lumii în vederea găsirii unui 11 optim pentru meciul din 2 iunie cu Anglia. Aceste meciuri-test nu fac parte din palmaresul oficial al primei reprezentative, însă merită amintite.

În ianuarie 1970, în zilele de 14 şi 20, Lotul Olimpic învinge Israelul la Tel-Aviv cu 1-0 şi 2-1. În victoria cu 2-1, autorii golurilor au fost regretaţii Oblemenco (U. Craiova) şi Ivăncescu. În ambele partide Adamache, Ivăncescu şi Pescaru sunt integralişti.

De la Tel-Aviv, Lotul Olimpic pleacă în Australia (!), în vreme ce Lotul A, cu fotbaliştii consideraţi de bază ai Naţionalei, ajunge în America de Sud, prima oprire fiind în Brazilia. Revenind însă la „stegarii” noştri, aceştia sunt iarăşi integralişti în victoria cu 1-0 obţinută în faţa Australiei de Sud la Adelaide, pe 24 ianuarie. În ziua următoare „olimpicii” sunt deja la Melbourne şi joacă împotriva Statului Victoria, pe care-l înving cu 6-1. Adamache e schimbat la pauză, Ivăncescu şi Pescaru duc toate minutele. Peste trei zile, la Newcastle, Statul Noua Galie e înfrânt cu 7-2, operându-se aceeaşi modificare Adamache-Oprea la pauză, cu Mişu şi Nae integralişti.

De la Newcastle „olimpicii” fac cursa retur, învingând la Melbourne Statul Victoria cu 1-0 şi la Adelaide Australia de Sud cu 3-1, cei trei „stegari” bifând toate minutele în turneul încheiat pe 4 februarie 1970.

În luna mai, o parte a fotbaliştilor Lotului Olimpic fac joncţiunea în Mexic cu jucătorii Lotului A, pe data de 24 Adamache apărând în repriza a doua a remizei 2-2 cu Atlas Guadalajara, înlocuindu-l pe Răducanu. În meciul-test cu tineretul echipei FC Guadalajara, tricolorii se impun cu 3-1, cu Ivăncescu, titular, printre marcatori. Pescaru a jucat şi el în prima repriza, în vreme ce toţi cei trei portari ai lotului, Gornea, Adamache şi Răducanu, au fost utilizaţi pe rând.

Pe 28 mai, cu patru zile înaintea confruntării cu Anglia – deţinătoarea titlului mondial – meciul-test cu Oro Guadalajara este abordat de Angelo Niculescu cu o formulă standard. Tricolorii se impun cu 4-1, iar singurele modificări efectuate sunt Adamache în locul lui Răducanu în a doua repriza şi Liţă Dumitru în locul lui Vasile Gergely.

Mexico ’70

2 iunie 1970, stadionul „Jalisco”. Este ora 16 fix şi arbitrul belgian Vital Loreaux fluieră startul. E primul meci jucat de Naţionala României la o Cupă Mondială după o pauză de 32 de ani, iar „stegarul” Stere Adamache este titular în meciul contra campioanei mondiale – Anglia.

Totul părea să se îndrepre spre un 0-0 perfect meritat, iar în continuare vă las cu maestrul Ioan Chirilă: „Zborul inofensiv al mingii are un moment de întrerupere când întâlneşte capul lui Bobby Charlton şi despică şuviţa bătrânului grenadier. Din capul lui Bobby, mingea sare, ca de pe ciment, în stânga careului. Geoff Hurst profită de pasivitatea apărătorilor noştri, preia şi şutează din unghi, cu spitz-ul. Chiar şi în această clipă n-am avut senzaţia că va fi gol. Dar Adamache, prezent în unghiul apropiat de fază, se zvârcoleşte pe contrepied şi comite un act de generozitate rar întâlnit, permiţând mingii să treacă printre picioare.”

Într-un sondaj făcut de jurnaliştii români înainte de plecarea în Mexic cu privire la rezultatul meciului cu Anglia, doar patru tricolori, dintre care doi portari şi o rezervă, au pronosticat o victorie a României. Adamache a fost unul dintre jucătorii care au spus că Naţionala poate bate Anglia. Din păcate, tocmai el a gafat la golul lui Hurst. Iată ce spunea „Baronul” despre acea fază în cartea lui Ioan Chirilă „Mexico 70 – Jurnal Sentimental”.

Adamache fumează nervos. Mă apropii de el:

-Cum a tras Hurst, Sterică?

-Cu spitz-ul. Am făcut o „foarfecă”, sperând că am să opresc mingea. Dar mingea nu m-a ascultat.

-Ţi-a trecut printre picioare?

-Da, printre picioare. Aş fi putut să n-o spun… Văd că nu prea s-a văzut… Dar n-avea nici un haz.

-Te simţi vinovat?

-Banks ar fi recurs tot la „foarfecă”. Poate că ar fi avut mai mult noroc… Altfel…”

6 iunie 1970

Înaintea meciului doi din grupă, cu Cehoslovacia, 14 tricolori pronostichează o victorie proprie cu 2-1, 5 au spus 1-0 pentru noi, Răducanu şi Gergely fiind pesimiştii lotului, spunând că vom pierde cu 0-2. Adamache prevede o victorie românească cu 3-2 „neştiind probabil că va apăra poarta României în jocul cu Cehoslovacia”. (Ioan Chirilă,Mexico 70 – Jurnal sentimental).

A început meciul […] Şi iată că vine minutul fatal nouă: minutul 4. Kuna îl deschide pe Vesely… Un dribling scurt… Mocanu e depăşit… Centrare pe sus… Lupescu sare o dată cu Petras, care a apărut ca din pămând… Şi Adamache, rămas pe linia porţii, contemplă neputincios zborul mingii în plasă.”

După acest gol primit foarte repede Naţionala iese la atac, încercând să marcheze primul gol românesc la o Cupă Mondială după aproape 40 de ani. Adamache închide poarta prin paradae fantastice, iar Neagu aduce egalarea în minutul 53 cu un gol antologic. În minutul 77 Dumitrache transformă penatly-ul corect acordat în favoarea noastră şi este prima victorie obţinută de ai noştri la un Mondial după cea din meciul de debut cu Peru, din 1930…

Un stegar, un rapidist şi un dinamovist au fost pilonii de bază ai acestei victorii. Sunt anumite lucruri pe care numai o echipă Naţională le poate face.

În ultimul meci din grupă, cu Brazilia, România ar fi avut nevoie de o victorie pentru a obţine calificarea în faza următoare, dar Brazilia avea două „Zeiţe” şi noi eram la primul Mondial de după război. Fără a greşi, Adamache primeşte totuşi două goluri în primele 25 de minute, de la Pele şi Jairzinho, iar din cauza stării sale de nervozitate Angelo Niculescu decide să-l schimbe cu Rică Răducanu. A fost prima schimbare de portari din istoria Cupei Mondiale. În final, România pierde cu 2-3 meciul cu Brazilia, dar surprinde şi impresionează prin frumosul joc ce l-a practicat.

Era post-Mexic şi I. Chirilă despre N. Pescaru

După Mondialul aztec Adamache mai apără poarta Naţionalei abia în 1972, bifând a 7-a selecţie într-un amical jucat la Bucureşti cu Italia. Meciul se încheie cu un egal spectaculos, Adamache şi Zoff primind fiecare câte 3 goluri. Ivăncescu nu mai evoluează niciodată pentru prima reprezentativă, în vreme ce Pescaru joacă un meci pe an la Naţională, dar nu reuşeşte nici el să ia parte la vreo victorie. În 1971 România pierde la Copenhaga cu 2-1 în calificările pentru J.O. din 1972; în 1972 joacă 72 de minute în amicalul cu Peru (2-2); iar în 1973 joacă o repriză în amicalul pierdut cu 2-0 la Moscova.

În primăvara anului 1980 Federaţia Română de Fotbal organiza un meci de gală pe fostul „23 august” între Generaţia ’70 şi cea a prezentului. Iată cuvintele cu care reputatul ziarist sportiv Ioan Chirilă l-a uns pe legendarul „stegar” Nicolae Pescaru, singurul fotbalist român care a jucat 19 ani la rând pentru acelaşi club.

Cazul acestor doi jucători (n.a. Dobrin şi Pescaru), care au strălucit în seara de miercuri 19 martie pe stadionul 23 August, cu toate că au 33 şi, respectiv, 37 de ani, pune în discuţie o anume rigiditate în abordarea principiilor de constituire a unei echipe naţionale. Cei doi jucători, îndelung aplaudaţi pe stadionul 23 August, ne invită să medităm asupra tuturor prejudecăţilor care fac să se restrângă atât de mult sfera creaţiei în organizarea unui colectiv de joc. Dobrin a fost întotdeauna un fotbalist care merita să fie un reper de gândire pentru antrenorii aflaţi la cârma echipei naţionale. El ar fi putu să fie un magnet care să adune energiile mai puţin strălucitoare ale tuturor celorlalţi. Pe de altă parte, Pescaru, un jucător complet, viguros, rafinat şi tenace, ar fi trebuit să fie o piesă mereu prezentă în structura echipelor din deceniul care s-a încheiat. El a fost neglijat, însă, pe baza unor criterii formale şi rigide, cedând întotdeauna locul unor noţiuni care împovărează deseori limbajul complex al fotbalului – gabarit, prestanţă, talie, etc… etc.

[…]

Dacă joci fără Pescaru, înseamnă că te poţi dispensa de un jucător subtil, inimos şi omniprezent, preferând, de pildă, un “tăietor de lemne”, hai să ne limităm la această generalizare fără să dăm nume.”

În acelaşi asentiment cu maestrul Chirilă era şi fostul mare antrenor Valentin Stănescu care spunea că dacă Pescaru părăsea Braşovul pentru a juca la un club din Capitală, ar fi prins cu siguranţă cel puţin 25 sau 30 de meciuri sub tricolor.

Reluăm luni seria articolele dedicate prezenţelor braşovene şi „stegare” la Naţională cu povestea lui Marian Ivan la S.U.A ’94, un scurt intermezzo la Nicolae Oaidă, şi ne oprim la Ionel Ganea, ultimul fiu al Ţării Făgăraşului marcator în tricoul României. Apoi maratonul continuă.