Ideea e a crea „un club care să reprezinte cu cinste, onoare și mândrie Brașovul” este extrem de veche, fiind vehiculată prima dată în perioada interbelică, odată cu decăderea cluburilor Brașovia și Colțea.
Brașovia a fost unul dintre primele cluburi de fotbal din istoria orașului de sub Tâmpa, fiind fondat în 1919 și beneficiind de sprijinul material și afectiv al brașovenilor-maghiari, dar nu numai. Clubul Colțea Brașov a fost înființat un an mai târziu ca filială a clubului bucureștean omonim, funcționând atât ca un club militar cât și ca un răspuns sportiv al comunității românești a orașului. Ambele echipe au reprezentat Brașovul în anii 1920 la Turneele Finale ale Campionatului Național (pe atunci campionatul României era împărțit pe regiuni, iar campioanele fiecărei regiuni se duelau în acest turneu final), Brașovia fiind prima care a ajuns în semifinale (1925), iar Colțea reușind la scurt timp după să și câștige titlul național (1928) – un rol decisiv în aceste succese avându-l deschiderea clubului și pentru sportivii care nu erau etnici români.
Din păcate, anii 1930 au adus declinul acestor două mari cluburi, Colțea desființându-se, în vreme ce Brașovia a retrogradat din Liga 1 (sistemul divizionar a fost introdus în 1932) până în Campionatul Districtual Brașov, desființându-se și ea în 1939.
Pentru un oraș ca Brașovul nu a picat deloc bine această trecere bruscă de la prim-planul fotbalului românesc la un anonimat aproape total. Se impuneau, așadar, măsuri.
Urmărire felului cum s’a făcut sportul în trecut au adus Brașovul, cel mai sportiv oraș din țară, în situația de a nu putea avea o grupare în Divizia Națională A.”
sursa: Gazeta Transilvaniei, 1 ianuarie 1935
Astra Sportivă – bune intenții
Primăria Brașov și restul oamenilor politici din oraș au socotit că implicarea directă într-un club era cel mai practic mod de a rezolva situația absenteismului fotbalului local de pe mare scena. Această idee nu era proprie Brașovului. În mai multe alte orașe din țară – Timișoara, Oradea, Constanța, Cluj, Iași, Galați – se vorbea despre coagularea celor mai buni jucători locali și a tuturor eforturilor într-un singur club reprezentativ, fie pentru elevarea orașului respectiv pe harta fotbalului românesc (ex. Iași, Galați, Constanța), fie pentru consolidarea reputației (ex. Timișoara, Oradea, Cluj).
Brașovul era în stadiul de elevare, așa că asocierea Primăriei Brașov în anul 1933 cu echipa Astra Sportivă (fondată în 1931) trebuia să fie kick-startul de care fotbalul brașovean avea nevoie. De ce a fost aleasă Astra Sportivă în detrimentul Brașoviei, care avea tradiția de partea sa și încă evolua în Liga 1? Simplu. Astra Sportivă, fiind înființată de Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, era considerată cea mai românească echipă a orașului Brașov. Brașovia, în ciuda tradiției sale, avea reputația de a fi echipa brașovenilor-maghiari, iar într-o Românie în care curentul ultra-naționalist începea să se infiltreze pe toate palierele, o altă asocierea nu putea fi concepută.
În același an 1933 a fost pusă și piatra de temelie a actualului Stadion „Tineretului”, așa că toate planetele păreau aliniate în favoarea Brașovului fotbalistic.
În ciuda susținerii la nivel înalt și de atenția generoasă din partea presei locale românești, de succese și popularitate au avut însă parte echipa locală de la Atelierele Căilor Ferate Române – ACFR Brașov, și echipa Industriei Aeronautice Române – IAR Brașov, care în 1934 și 1935 reușesc să promoveze în Liga a 2-a. Popularitatea acestor echipe nu s-a datorat doar succeselor din teren, ci și faptului că ele reprezentau comunități în adevăratul sens al cuvântului – muncitorii CFR și locuitorii din cartierul Gării, și constructorii de avioane. De cealaltă parte, Astra Sportivă fusese înființată cu cele mai nobile intenții, dorindu-se a fi un loc unde românii-brașoveni să poată învăța beneficiile educației fizice, iar apoi să poată evolua și afirma în sportul de performanță. Însă politizarea Astrei a transformat această echipă într-una antipatizată de celelalte comunități etnice din oraș, ea nefiind prea populară nici printre românii-brașoveni pe care susținea că îi reprezintă.
Publicul românesc din Brașov este rugat să asiste în număr cât mai mare la acest match interesant, pentru încurajarea sportului românesc și a tinerilor echipieri.”
ziarul local Gazeta Transilvaniei, 22 mai 1932, în avancronica unui amical Astra – Bartholomeu (echipa sașilor din acel cartier).
Astra Sportivă a ajuns și ea în eșalonul secund în 1939. Deși câștigase Campionatul Districtual Brașov, Astra a fost nimicită în finala Ligii de Centru de Sparta Mediaș cu 6-0. Totuși, echipa prezidată de subprefectul Mircea Ioan a fost primită în eșalonul secund pentru că era „cea mai românească grupare din centrul țării” (sursa: Gazeta Sporturilor, 22 iunie 1939)
Etnici români au evoluat de-a anilor și pentru celelalte echipe brașovene – Brașovia, ACFR, IAR, însă faptul că „Brașovul va avea o echipă sută la sută valahă în a doua divizie a țării” (sursa: idem) era mai important în acel moment decât meritul sportiv sau tradiția. Incluziunea socială nici măcar nu făcea parte din conversație. Acest curent de gândire nu era specific doar Brașovului sau României, ci întregii Europe din epoca respectivă.
Considerând toate aceste aspecte, nu de mirare că echipa a avut o comportare în liga secundă sub așteptări, fapt ce a alterat susținerea politică de care clubul beneficiase. Într-o ultimă încercare de a salva ce se mai putea, Astra Sportivă a fuzionat cu Metrom în noiembrie 1939, dar divorțul a urmat în martie anul următor, cei de la Metrom realizând că nu pot susține singuri efortul financiar presupus de deplasări la Cernăuți, Oradea sau Chișinău.
Astra Sportivă a încetat să mai existe din acel moment. În octombrie 1940, același subprefect Mircea Ioan dorea să reînființeze echipa și să „ia conducerea mișcării sportive brașovene” (sursa: Gazeta Sporturilor, 25 octombrie 1940)
Pentru aceasta, conducătorii cluburilor locale, înțelegând să se alăture efortului colectiv al României Legionare, pentru refacerea țării – au înțeles că timpurile de renaștere națională pe care le trăim, să se facă resimțite cât mai mult și în sport.”
sursa: idem
Această inițiativă nu a dat vreun rezultat. Astra Sportivă nu a reapărut pe tabloul competitorilor, în vreme ce restul cluburilor din Brașov au continuat să activeze independent de controlul politic, sau măcar să-l minimizeze pe cât posibil.
Astfel, spre deosebire de alte orașe din România, cluburile brașovene nu au implementat cu aceeași ferocitate sau chiar deloc planurile de românizare – adică de excludere a membrilor/jucătorilor de alte etnii, sau schimbarea numelor de familie. Brașoveni maghiari, sași și evrei au jucat în continuare alături de cei români pentru ACFR, IAR, UAB, Malaxa Tohan sau Suburbiu.
FC Brașov – ediția 1937
ACFR-ul a terminat pe locul doi în prima ediție din istoria ligii secunde, 1934/35, și la fel s-a clasat și în sezonul următor. IAR-ul câștigase în ediția 1935/36 seria a 4-a a Ligii a 2-a dar drumul său s-a oprit în barajul de promovare.
Dacă ai două echipe bune, de ce să nu faci una excelentă, nu?
În ediția 1936/37 ambele echipe brașovene au evoluat în aceeași serie, de Est, iar în luna mai ACFR-ul avea un avans minim în fruntea clasamentului contra Sportului Studențesc București, dar promovarea de această dată părea inevitabilă. Însă, fiind conștienți că „pot face față în eșalonul superior doar dacă au o echipă cu o bază financiară solidă, ACFR a început negocierile unei fuziuni cu IAR, echipa fabricii de avioane. Negocierile par să progreseze bine. Numele noii asociații ar fi FC Brașov.” (sursa: ziarul Keleti Ujság, 20 mai 1937)
Până la urmă, ceferiștii au ratat primul loc, dar au ajuns totuși în Liga 1 grație unei expansiuni a formatului (două serii de zece echipe). Fuziunea cu IAR nu s-a mai realizat, iar detaliile nu au făcut obiectul vreunui articol de presă. Tot ce știm este că pe 26 august 1937 conducerea IAR Brașov a anunțat Federația Română de Fotbal că desființează profesionismul în cadrul clubului și că va activa mai departe în Campionatului Districtual Brașov cu statut pur amator.
Astfel de fuziuni au mai fost abordate și în urmă cu câțiva ani, atunci când Brașovia spera să-și atenueze declinul printr-o asociere cu noua forță locală IAR. Noul club s-ar fi numit Brașoviar (sursa: ziarul Keleti Ujság, 4 august 1933). Pe 1 aprilie 1936 ziarul local Brassói Lapok anunța negocieri secrete duse pentru o fuziune între Brașovia și Astra Sportivă.
Nici una dintre aceste fuziuni nu s-a materializat și, după cum am văzut mai sus, în cazul Astra-Metrom, o fuziune nu înseamnă că și succesul este garantat. Peste 40 de ani, autoritățile comuniste se vor implica și ele în viitorul fotbalului brașovean.
FCM Brașov – echipa binelui comun
În 1979 răbdarea suporterilor brașoveni și a stegarilor în special atinsese punctul critic. Pentru Steagul Roșu Brașov urma al 5-lea sezon la rând în liga secundă și toată lumea voia să se asigure că va fi și ultimul.
Meciurile din anii precedenți dintre ICIM, Tractorul, Nitramonia Făgăraș și Steagul Roșu fuseseră printre cele mai aprige din campionatul ligii secunde, derby-uri în adevăratul sens al cuvântului. Problema era că această rivalitate era considerată dăunătoarea binelui suprem – acela ca Brașovul să aibă din nou o echipă în prima ligă.
După căderea Steagului Roşu, s-a produs o reacţie destul de normală, omenească aş zice, deşi cu caracter distructiv: toţi iubitorii şi susţinătorii fotbalului din Braşov s-au supărat pur şi simplu pe echipă, lăsând-o să se descurce singură, tocmai când îi era mai greu. Apoi, fiindcă aveam atâtea echipe de fotbal în Braşov, toate cu pretenţii, forţele s-au dispersat. Conducătorii de cluburi au înţeles greşit noţiunea de patriotism local, lucru reflectat în derbiurile dintre echipele braşovene, care au devenit cele mai acerbe meciuri din tot campionatul. (…) Am observat că nimeni nu încercase să pună problema la o adevărată masă rotundă, în care toţi să participe cu drepturi egale, pentru o hotărâre cât mai justă şi mai dreaptă. Am convocat atunci, cu avizul Comitetului Judeţean Braşov al P.C.R., nu numai conducătorii cluburilor, ci şi antrenorii, secretarii de partid şi directorii de la întreprinderile având echipe în divizia secundă, prezentându-le cele două obiective pe care le urmărim, ele fiind şi dorinţa publicului braşovean: alcătuirea unei echipe care să candideze cu mai mult succes la promovarea în A şi întărirea tuturor celorlalte formaţii braşovene cu jucătorii disponibili, aşa încât nici ele să nu slăbească prea mult. Cred că am procedat corect. (…) I-am schimbat însă numele în Fotbal Club Muncitoresc Braşov, tocmai pentru ca să reprezinte mai exact forţa celor mai bine de 150.000 de oameni ai muncii din municipiu, ca şi forţa sportivă, fotbalistică a judeţului. Toţi participanţii la discuţia amintită s-au aliat propunerii noastre, stabilindu-se să înceapă o adevărată conlucrare între cluburi.”
Ioan Drăghici, primarul Brașovului (1977-1984)
Cum dintre toate cluburile brașovene existente în acel moment Steagul Roșu era cel mai popular și totodată și singurul care evoluase ani la rând în prima ligă, el a fost cel ales să fie transformat în FCM Brașov, urmând ca restul cluburilor să contribuie la noul proiect cu jucătorii vedetă.
Efectul pe termen scurt a fost cel anticipat. FCM-ul, un club nou dar nu chiar nou, a promovat matematic cu câteva etape înainte de finalul ediției 1979/80. Îmbrăcat tot în galben-negru, clubul continua tradiția „stegară” și își propunea ca prin noua denumire – Fotbal Club Muncitoresc – să reprezinte toți oamenii muncii ai județului, nu doar ai orașului.
Pe termen lung, însă, lucrurile n-au fost chiar atât de glorioase pe cât poate se anticipase. Turul senzațional reușit la revenirea în prima ligă (locul trei) nu a fost completat și de un retur pe măsură, echipă terminând campionatul pe locul 8. O clasare onorabilă, până la urmă, pentru o nouă-promovată. Doar că lucurile au mers din rău în mai rău, iar peste doar două sezoane Brașovul juca iarăși în Liga a 2-a.
Reveniți după numai un an în primul eșalon, „stegarii” – așa cum lumea continua să-i numescă, semn că încercarea de rebranding a Partidului nu a prins – au evoluat 13 sezoane la rând în Liga 1, însă nu atât performanțele slabe au alienat brașovenii de echipă, cât mai ales transformarea echipei de sub Tâmpa într-un bufet de tinere talente pentru echipele departamentale, precum și statutul de membru de vază în cadrul Cooperativei în anii 1990. La urma urmei, FCM Brașov, apoi FC Brașov, fusese adoptat în 1979 în mod oficial ca echipa principală a orașului – cea spre binele căreia trebuie să tragă toată lumea. Nu mai era doar o chestiune de istorie și performanțe, așa că și dezamăgirile au fost pe măsură.
Semifinala de Cupa României atinsă în 1987 și clasarea pe locul opt în 1988, sub conducerea antrenorului Costică Ștefănescu, au reprezentat vârfurile acelei perioade. Poate că FCM-ul putea avea un alt viitor dacă Ștefănescu era lăsat să-și continue munca și nu era sabotat de „oamenii de fotbal” din conducerea clubului pentru faptul că nu voia să implice echipa în meciuri trucate.
În ce privește celelalte cluburi din Brașov, ICIM, Tractorul și mai târziu și Metrom, ele și-au dus mai departe rolul de „echipe secunde”. Ediția 1995/96 a Ligii a a 2-a le-a găsit pe Metrom și Tractorul pe locurile 3 și 5 în Seria I, ambele echipe clasându-se regulat între primele cinci aproape an de an. Retrogradarea FC Brașov în 1997 a recreat pentru un sezon aprigele derby-uri brașovene din anii 1970, „stegarii” terminând pe locul trei, la 23 de punct de promovare, iar Tractorul pe cinci, dar campioană morală după un 4-0 reușit chiar pe „Tineretului”.
A urmat în sezonul următor un nou episod din binele comun, cu cei mai buni jucători de la Metrom și Tractorul îmbrăcând tricoul galben-negru pentru facilitarea promovării. Doar câteva miracole și niște jocuri de culise au făcut ca FC Brașov să nu retrogradeze mai repede decât ai spune „Haide, haide, Steagule, du-ne la victorie!”.
N-am o încheiere sau vreo concluzie pentru acest articol. Mă gândesc doar că încercările de a crea artificial poli de putere nu sunt benefice și nu aduc întotdeauna cele mai bune rezultate pe termen lung. Am văzut asta întâmplându-se atât în perioada interbelică, dar și în anii de după al Doilea Război Mondial. Din punct de vedere fotbalistic, Brașovul a excelat când implicarea politică era minimă/discretă și cât timp cluburile angajate în competiție nu primeau mantaua de „echipă fanion”, ci o obțineau prin propriul efort.
Rivalitatea dintre Brașovia și Colțea a făcut posibile rezultatele din anii 1920 și apariția primilor brașoveni în Națională, așa cum rivalitatea dintre ACFR și IAR au ținut în viață fotbalul brașovean al anilor 1930. Mai departe, în primii ani de după război, ACFR-ul și IAR-ul, redenumite CFR și Tractorul, au găsit un nou rival în lupta pentru supremația locală în Steagul Roșu, care încă din 1939, de când se numea UAB, începuse să conteste dominația ceferiștilor.
Fără această rivalitate, stegarii n-ar fi câștigat în anii 1950 cursa cu tractoriștii pentru promovarea în prima ligă. Fără Dinamo Brașov, Steagul Roșu n-ar fi fost obligat să se autodepășească pentru a nu fi doar o altă echipă ce a bifat un sezon sau două în primul eșalon. Ioan Drăghici spunea că retrogradarea din 1975 a făcut ca echipa stegară să fie abandonată de toată lumea. Istoria, însă, ne spune că suporterii, cei adevărați, pentru care un meci cu Steaua era la fel de palpitant ca și unul cu ȘN Oltenița într-o dimineață de decembrie, au fost acolo meci de meci și și-au iubit echipă și mai pasional.
Mă rog, am dat-o în psihologie și filosofie deja. Cred că o conlcuzie, dacă ar fi să extrag una, ar fi că rivalitatea te face mai bun și că fotbalul e al comunității. Orice altceva e doar vrăjeală.
La Stegaru' 