Doar că prima echipă de fotbal a Uzinelor Romloc era pur şi simplu incredibil de slabă. Atât de slabă încât în primăvara anului 1926 pierde cu 1-6 pe teren propriu în faţa ultimei clasate. Atât de nemaipomenit de slabă încât în toamna lui 1925 încasează în 3 meciuri 28 de goluri şi marchează doar 3. E drept, unul din astea se termină egal, 2-2. Dar acela a fost singurul punct obţinut în tur! Un tur încheiat pe ultimul loc, 10, cu 56 de goluri primite şi doar 7 înscrise.

În urma unui astfel de parcurs ai crede că oricine îşi dă seama că e momentul să lase jos pălăria mult prea mare. Nu şi Romloc Braşov. Pentru că Romloc Braşov era genul de echipă dornică nu doar să-şi cunoască limitele, ci dispusă să se autodezintegreze doar pentru a vedea cât poate duce. Şi aşa începe returul: 0-7 cu B.M.T.E. Braşov; 0-10 cu Braşovia; 1-6 cu ACFR Braşov (cei cu care remizaseră în toamnă). Probabil că moralul jucătorilor uzinei din sud-estul oraşului mai rezista câtorva bătăi, dar când în cronica din Gazeta Sporturilor (8 Mai 1926) se pune întrebarea „ce rost mai are menţinerea acestei grupări în categoria primă”, conducerea optează să pună capăt aventurii.

Echipa turului: Laszlo, Kiss (viitorul portar al Colţei?), Crappel, Bihari, Lyor, Beke, Szimionisz, Milotai, Holasz, Kerkes şi Sulleri.

Atenţia tuturor celor din uzină se rezumă în continuare doar la treburile industriale, consolaţi cu gândul că nu prea le au cu fotbalul. Echipa Romloc Braşov se desfiinţează. Dar peste 13 ani, când Romloc se va fi asociat cu Societatea Astra, sportul nu va rămâne imun spectaculoasei dezvoltări a uzinei, punându-se bazele în 1939 a mai multe secţii sportive, printre care şi fotbalul, strânse sub un nume simplu: Uzinele „Astra” Braşov. Asta a da a doua şansă!

Echipa ultimului meci oficial: Kiss, Farkas, Csukkerman, Pezmar, Beke, Morar, Bihari, Nagy, Babor, Kerkes şi Bnzas.

Faţă de tur, în primul 11 apar câteva nume noi, dar oricum nu s-a mai putut face nimic. Totuşi, sunt curios dacă în prima echipă a UAB-ului s-o fi regăsit vreunul din „strămoşi”. În ciuda dezastruoasei linii de clasement din unicul său sezon de activitate, băieţii ăştia, pe mine unul cel puţin, mă fac să zâmbesc. Erau ani în care un club avea o singură minge şi dacă o pierdea asta echivala cu desfiinţarea. Erau ani în care se juca de plăcere şi, în ciuda, scorurilor de maidan încasate, băieţii ăştia continuau să se strângă „Sub Strajă” (şi pe unde s-o mai fi jucat fotbal în Braşovul acelor ani) ca să „bată” mingea alături de prieteni pentru 90 de minute. Apoi se aşezau pe terasă la Transilvania, ori la Coroană, şi râdeau în jurul halbelor cu bere Czell de bara care, dacă era gol, trebuia să se pună 11 ca să egaleze Colţea.

P.S. mulţumirile merg din nou către Cristi Poenaru din Bucureşti. Şi, dacă sunteţi cuminţi, poate mai venim cu ceva frumos din negura vremilor.