Rar mi s-a întâmplat în ultima vreme să trăiesc aşa de intens un meci. Doar nevoia de a merge la toaletă m-a ridicat din pat în ultimele zile, aşa că raidurile lui Surdu prin careul Chiajnei, barul lui Ionescu şi alte faze au venit să arate puterea miraculoasă pe care o are fotbalul.

De câte ori poţi respinge o minge de pe linia porţii ?

Da, în prima repriză s-a văzut că am mers la ciupeală. Nu e în ton o astfel de atitudine cu primul vers din imnul clubului, dar să admitem că poate nu toţi membri staff-ului cunosc imnul. Caz în care ar fi bine să-l înveţe, mai ales că duminica următoare va fi nevoie de toate versurile pentru a câştiga. Când încă dădeam admirativ din cap la mingea scoasă de pe linia porţii de Străuţ (probabil cel mai bun om al nostru, alături de Ionescu), s-a întâmplat ca acelaşi fundaş lateral „stegar” să fie aproape de o a doua respingere la limită (de fapt, a treia, pentru că, tehnic, o reuşise şi pe a doua). Dar pentru a condimenta puţin jocul alor noştri, zeul fotbalului a decis ca de data asta mingea să intre în poartă.

Oare se mai ajungea la acea fază dacă se acorda corner la mingea deviată cu posteriorul de Machado mai devreme cu un minut? Nu avem de unde să ştim, dar putem fi siguri că dacă Mutu (în care încă am încredere) dădea un pumn mai hotărât mingii, aceasta nu s-a fi întors să ne bântuie.

Înainte de golul Concordiei a avut Surdu două şuturi prin care mai mult a ridicat nivelul impresiei artistice decât pulsul portarului advers, piesa de rezistenţă a ocaziilor braşovene fiind „stângul clasic” al căpitanului Ionescu, care aproape a despicat încheietura barelor din lovitură liberă de la 30 de metri.

Am luat gol. (Abia acum) hai să jucăm !

Amintirile cu Chiajna trecând mijlocul terenului în repriza a doua se reduc la una singură: şutul deviat din marginea careului de 16 metri al unui ilfovean este respins excelent de Mutu, care a reuşit să se redreseze din contre-pied.

S-ar putea să fi ratat celelalte escapade „concordiene” prin jumătatea noastră din cauza bluzei trasă peste ochi după bara lui Surdu. Şi a şutului lui Tătar. Şi a indirectei ratată. Şi a penalty-ului ratat. Şi a şutului lui Buga. Ah, da, şi am avut şi un penalty neacordat. Poate au mai fost şi alte momente, dar pe astea mi le amintesc acum. Şi nu-s deloc puţine, nu?

Dragii mei „stegari”, pe care vă iubesc şi vă urăsc cu aceeaşi pasiune, de ce doar după ce adversarul marchează vă aduceţi aminte că sunteţi fotbaliştii Steagului? De ce nu ne puteţi oferi 90 de minute în care, acasă sau afară, voi să fiţi echipa care îşi duce de mână adversarul, indiferent de numele acestuia? În primăvara trecută aţi demonstrat ce lucruri frumoase aţi fi putut realiza dacă abia atunci ar fi început campionatul. Acum, până nu e adversarul cel care deschide scorul, mulţi dintre voi arătaţi doar ca nişte roboţi ruginiţi, conştienţi şi mulţumiţi că-şi vor primi salariul după încă o zi de muncă, indiferent de performanţele realizate. Voi sunteţi fotbalişti, nu o adunătură de corporatişti băşiţi plecaţi în team-building. Sunteţi fotbalişti!

Sunteţi fotbaliştii Steagului, aşa că jucaţi ca atare duminică!