N-am prins decât repriza a doua, aşa că l-am crezut pe cuvânt pe comentator când a zis că noi am avut ocaziile mai mari. Nu mi-a venit a crede că Liviu Ganea poate nimeri poarta de la 16 metri, cu adversar în faţă, şi fără elan, apoi m-am bucurat ca un copil când croatul a dat golul victoriei. Chiar dacă acum două rânduri scriam că mai bine am retrograda şi da foc la tot ceea ce înseamnă FC Braşov, m-am trezit ţopăind în faţa biroului cu braţele ridicate şi urlând „gol!”. Dar un „goooooool” din ăla prelungit, strigat atunci când n-aveai nici o speranţă că ai tăi pot marca.

Nu mă aşteptam la multe de la meciul ăsta, să fiu sincer. L-am trecut pierdut „by default”, aşa că se-nţelege extazul din momentul golului. Dar mi-au tăiat repede elanul comentatorii de internet. Blat, Paşcu, nu-ştiu-ce combinaţie cu transferul lui Mateiu, -6 puncte sezonul viitor în meciurile cu ei. Mi-au scufunda mândrele corăbii. Craiova, fără dreptul de a juca în Europa, a intrat pe teren ca orice echipă românească în situaţia asta: fără motivaţie şi cu sictir. Că de ce se tragi să termini pe locul 3 şi în consecinţă să mai rotunjeşti un pic veniturile din drepturile TV? Prinzând abia repriza a doua, m-am şi mirat că o echipă din partea de sus a clasamentului joacă cu tribune aproape goale. Apoi m-a lămurit comentatorul că oltenii n-au drept de joc în Europa şi m-am dumirit. Ce să zic, sunt un pic în urmă cu ştirile birocratice din fotbalul nostru.

Dar ce m-a întristat şi mai mult au fost tot felul de hazlii care o dădeau cu „bine, Romică!” şi dume filosofice de genul: „preferaţi să ne salvăm pe blat, sau să murim oneşti” – unde a te salva pe blat era soluţia care trebuia adoptată, „moartea onestă” fiind pentru fraieri şi ne-100% stegari. Ştiu că-i fotbal şi că nu trebuie să ne luăm prea tare în serios.. Poate în anii lui Silviu Ploeşteanu meciurile de fotbal depăşeau sfera unor simple întreceri sportive, însă astăzi nu prea mai există aspiraţii înalte spre care să conducă un meci de fotbal. Mai ales ţinând cont de starea infectă a ligii naţionale, de heirupismul multor cluburi, de lipsa de cultură sportivă a majorităţii suporterilor. Deşi, într-un fel, consider că societatea de azi este oglinda fotbalului de pe maidanele patriei. Mulţi dintre cei care înjură jucători, arbitri, patroni, jandarmi, sunt aceiaşi care stau în chirie dar conduc maşini de 30 de mii de Euro, care abia se descurcă cu un singur copil, dar decid să mai facă unul, care preferă ajutorul de şomaj că doar nu-s ei proşti să lucreze pe 1000 de lei, care o duc greu cu banii dar pachetul de ţigări le este nelipsit, care râd când copilul zice şi a doua oară „dă-te-n pula mea” , care-i dă o palmă copilului când zice pentru a 10-a oară „dă-te-n pula mea” şi zice „da’ nu ştiu unde pula mea a-nvăţat să vorbească aşa”, care… în fine, cred c-aţi prins ideea. Sămânţarul de ieri, care spărgea o pungă pe repriză, este comentatorul de internet de astăzi, care sparge mai multe impresii decât poate lega echipa preferată pase.

Şi în ciuda tuturor acestor rahaturi, pasa lui Constantinescu spre Bencun (mi-am amintit între timp numele croatului) şi golul celui din urmă m-au făcut să uit pentru vreo 15 minute de mizeria generală şi să mă bucur ca un copil. Dar între timp am aflat de la ăştia care ştiu cum e cu fotbalul că a fost blat şi aşa am crescut mare.