Când normalul devine surprinzător

Postarea asta-i mai mult pentru mine, ca să nu uit peste ani momentul.

Miercuri noapte scanam taxi-urile la Modarom şi observ un Mercedes că are un fular cu Steagu’ în parbrizul din spate. Fular din ăla vechi, model anii ’90, cu Diavolii Tâmpei şi „Mamă, te iubesc dar nu ca ca pe Steagu’!”

Ştiam că probabil are o comandă specială, dar mi-am zis să că nu-i bai să-ncerc. Îmi confirmă că aşteaptă pe cineva, apoi îl întreb: „chiar ţii cu Steagu’, meştere?” – „Da, frate, până moarte cu Steagu’!”, mi-a răspuns meşterul,  „Şi chiar dacă se desfiinţează acuma, tot cu Steagu’!”. Am dat noroc şi ne-am văzut d-ale noastre.

În drum spre casă mă tot gândeam cât de fain a fost momentul. Doi „stegari” în noapte dând un „Hai Steagu’!” din suflet. Apoi mi-am dat seama că eram, totuşi, în Braşov. De ce naiba eram aşa de impresionat c-am dat peste un „stegar” în Braşov?!? Mbă, dacă eram pe lună şi ateriza o navă lângă mine cu un fular cu Steagu’ în hublou, înţelegeam să mă extaziez, că-i nebunie, e demenţial. Dar în Braşov?

„Stegarii” sunt o raritate în Braşov. Ditai oraşul, ditai mândria care duduie în toţi, că Braşov e miezu’ gogoaşei numită România, dar „stegarii” sunt o specie rară. Motive se găsesc mereu, naiba să le ia.

Vara trecută, când mi-a zis Mara că şi ea ţine cu Steagu’ „pentru că normal că ţin cu Steagu’, doar sunt de-ai noştri”, şi atunci am simţit acelaşi lucru ca miercuri noapte: bucuria şi apoi dezamăgirea că mă bucur în exces de ceva normal. „Ce, zi-mi tu pe cineva din Braşov care nu ţine cu Steagu’?”, m-a întrebat apoi.

Ce mai vrei? M-am îndrăgostit iremediabil de naivitatea şi de naturaleţea cu care zicea „Steagu'”.

Nuş de ce mă surprind adesea surprins de lucrurile normale. Sentimentul iniţial e plăcut. E căldura pe care-o simţi în degete de la foc după o zi de iarnă cu mâinile-n zăpadă. Dar apoi îmi dau seama că-i normal să-mi simt degetele calde cu flacăra aşa de aproape şi n-ar trebui să fiu impresionat de asta. Dar, a naibii treabă, mereu sunt.

Habar n-am despre ce naiba vorbesc. Despre un taximetrist cu fular cu Steagu’, despre o fată care zice Steagu’ de parcă-i un refren dintr-un cuvânt, despre tine, cu emblema Steagului în oglinda retrovizoare, cu eşarfa cu ventuze lipită în parbriz, cu stickerul galben-negru de pe laptop, cu insigna cusută pe rucsac, cu tricoul galben încă murdar de noroi purtat peste bluză după antrenament, când stai în staţie şi aştepţi busul. Despre voi toţi, vă mulţumesc!

#SteaguNuMoare

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s