Ar fi trebuit să fiţi acolo ca să fi văzut entuziasmul cu care Csaba Györffy îmi zicea povestea schimbării culorilor din alb-albastru în galben-negru, sau mândria de a nu se fi dat dus la Steaua Bucureşti, când au trimis ăia duba militară după el la Braşov, ca să facă „transferul”. L-am văzut melancolic atunci când îşi rememora colegii de echipă, ale căror expresii au fost îngheţate peste timp într-o coală alb-negru încadrată de o ramă de lemn. La un moment dat l-a ajuns din urmă şi regretul că oraşul şi clubul pentru care a făcut istorie l-au cam uitat. Doar lipitorile şi ingoranţii care conduceau la acea vreme clubul au avut puterea să-l facă să regrete că a sărit din duba armatei, că poate la bătrâneţe ar fi avut parte de altă recunoştinţă. A zâmbit uşor fixând cu privirea un punct fix în podeaua de lemn când i-am spus că măcar suporterii nu l-au uitat şi îi cântă numele în imn, ca la început.

Acum nouă ani şi un pic, aproape zece, ce să mai tot atât, eram un boboc care căuta să-şi facă practica pentru primul an de facultate. Dintre toţi cei de pe lista mea – 10 personalităţi braşovene – nu ştiam cum să dau de Györffy, tipul al cărui nume îl cântam săptămână de săptămână în tribune cu „stegarii” mei. Apoi l-am văzut coborând la Someş din 17, în drum spre ICIM la antrenamentul unei grupe de copii. Era surprins că un puşti ca mine ştie de el.

Ne-am văzut pe Castanilor într-o după-amiază de mai şi mi-a zis toate poveştile lui cu Steagu’. N-a fost interviu. A fost un bunic istorisindu-i unui nepot uitat viaţa lui. Profa de la practică mi-a cam reproşat chestia asta, dar nu mi-a păsat: petrecusem câteva ore cu Csaba Györffy!

Peste un an, în seara zilei de 26 mai 2010, eram pe la Patria şi mă sună Györffy. Era ireal să văd pe ecranul telefonului „apel de la Csaba Györffy” Ireal, frate! Mă invita pe la el, că are „ceva bun, de la Cristur” şi voia să bem un pahar. Un fel de mulţumire pentru faptul că am dat drumul poveştilor lui pe net şi în ultimul an tot mai mulţi presari au sărit pe el cu atenţii.

Mi-a arătat şi un tricou pe care l-a purtat în ultimii ani ai carierei şi o pereche de ghete, „le-am găsit prin casă, că ştiam că trebuie să le mai am”, am băut un şpriţ, despre cum dracu’ nu jucăm noi finala de Cupă în seara aia, mi-a mărturisit râzând cum el şi dna Györffy dorm în camere separata din cauza sforăitului său devastator, ne-am luat rămas bun şi rămăsese să ne mai vedem. Ne-am mai întâlnit întâmplător prin Livadă, peste doi ani, şi-apoi anul trecut, pe 18 iulie, când a făcut pe dracu’-n patru şi a reuşit să vină la întâlnirea cu maniacii care refuzau să lase Steagu’ să moară. Era deja grav bolnav, se deplasa cu greu, dar nu putea rata participarea la renaşterea echipei. A rezistat cu stoicism până la final, fotografiindu-se, dând autografe şi schimbând o vorbă cu toată lumea şi lăsând apoi un mesaj tuturor „stegarilor”: „Să ţineţi Steagu’ sus, măi băieţi!”. Fetelor, nu mă simţiţi discriminate, e doar o figură de stil.

11 a fost numărul său, purtat pe spatele unui tricou alb-albastru şi apoi galben-negru de peste 308 ori, numărul celui cu care pe extremă rezolvăm orice problemă. 1+1 = Steagu’!