Un cer senin ne aşteaptă

Acum doi ani pe 5 octombrie mă bătea vântul şi uda ploaia în timp ce priveam cum „stegarii” sunt nimiciţi de Sfântu’ în Cupă. Pe mine şi încă vreo 50 de inşi, într-o după-amiază de miercuri. Avându-l căpitan pe actualul „stegar” Răduţoiu, cu Ţuţu titular şi Răzvan Damian, Sică Burlacu şi Daniel Dumbravă pe banca de rezerve, Sepsi a oprit numărătoarea la cinci. 5-1. Trenul se întorcea parcă prea încet spre Braşov şi firicelele de apă ale ploii făceau întrecere pe ferestrele personalului.

Vineri dimineaţă, Johnny Nash îmi cânta prin radioul taxiului că poa’ să vadă clar acum, după ce ploaia s-a oprit. Deasupra mea albastrul infinit. Nimic nu mai semăna pe 5 octombrie în această vineri cu aceeaşi zi de acum doi ani. Până şi oamenii de pe stradă îmi păreau mai veseli, mai negrăbiţi, mai chill. În autogara de la stadion, cioc-cioc cu băieţii, ca să începem drumul cu dreptul.

„Cred că voi reuşi acum, după ce durerea a trecut”. Am traversat munţii care s-au scuturat de fulgii primei ninsori din acest sezon şi abia odată ieşiţi la câmpie m-am gândit serios, între două beri, la ce-o însemna că avem meci contra liderului Seriei 3. La nivelul ăsta ştii relativ puţine despre adversarii ăia care atentează la primul loc, darămite despre echipele satelit care activează aici. Şi totuşi, am concluzionat că patru victorii şi două egaluri nu le obţine orice vărzătură.

„Toate sentimentele rele au dispărut”. Boca, ajuns de mult timp la Strejnic, îmi trimitea selfi-uri împreună cu Horia Popa, unul dintre cei mai iubiţi jucători „stegari” din istoria recentă. Prin alte părţi de internet, Emil posta siesta pre-meci cu veteranii. Pe microbuz, noi cântam extended mix-ul de la Zile Negre. Şi-apoi de pe ocolitoarea Ploieştilor am făcut lent la dreapta spre Strejnic.

„Iată curcubeul pentru care m-am rugat”. De două ori în prima repriză au fost cei de la Astra II aproape să ne întristeze, dar nici Pove şi nici Burlacu n-au fost nevoiţi să se consume prea mult pe momentele de neatenţie, mingea trecând mereu pe lângă poarta lui Abi Popa. Şi-apoi, spre finalul primei reprize, determinarea şi norocul şi-au dat mâna ca să ducă mingea până la Răzvan Damian în şase metri.

Dacă SS-ul şi Boţia picau de acord cum să joace contraatacul din ultimul minut al reprizei, poate că finalul meciului ar fi fost lipsit de dramatismul după care, sincer, cred că am început ca noi cei din tribune să tânjim deja. Sau poate-s doar eu tralala. Nu mă-nţelege greşit, mă încântă şi pe mine un 12-0 care pe oricare alt om, dar numai finalul cu un milion de deznodământuri plutind deasupra careului propriu sau advers îl savurez.

„O să fie o zi strălucitoare şi-nsorită”. Dar până atunci permiteţi-le lui Boţia şi Dumbravă să şarjeze spre poarta adversă şi să-şi vadă şuturile respinse de portar. Şi musai fiţi îngăduitori cu arbitrul care a considerat că un brânci din spate în careul de şaispe metri nu poate fi penalty. Toate tentativele hai să le spun timide ale astralilor din repriza secunda au construit apogeul din ultimele secunde, când portarul lor a sărit la cap cu Damianul nostru, când 99-le lor a trimis mingea cu capul în bara noastră, când Pove al nostru a respins pe imnul cântat de suporteri atacurile lor cu faţa, pe spate, din orice poziţie era nevoie. Bra-fuckin’-şov!