Când domnii Wilde, Köning, Chambers, Hense jr., Clive şi încă 12 prieteni de-ai lor cu nume ciudate au debarcat în ziua de 15 aprilie 1914 în portul Constantinopol, turcii au fost niţel surprinşi.

„Voi sunteţi echipa naţională a României?”, i-au întrebat aceştia, presupun în limba franceză.

„Mais, oui!”, trebuie să fi venit răspunsul alor noştri.

Lungul drum spre românitate

Fotbaliştii din acea primă naţională a României aveau rădăcini germane, engleze şi nord-americane, și lucrau de aproape un deceniu sau chiar mai bine în ţara noastră, în special în industria petrolieră şi textilă dezvoltată în jurul oraşelor Bucureşti şi Ploieşti.

În timpul liber jucau fotbal, organizau primele cluburi și competiții de pe la noi, îi ajutau pe români să descopere şi să înveţe frumosul joc, iar în octombrie 1909 puneau bazele actualei Federații Române de Fotbal. Sau Asociaţiunea Societăţilor Atletice din România, ca să fiu mai exact.

Încă din acel moment au început tentativele de a forma o selecţionată care să reprezinte întreg fotbalul românesc, chiar ţara în sine. Primul meci l-au disputat o lună mai târziu, sub numele ASAR, contra echipei Academiei de Comerţ din Cluj, la rândul ei formată din maghiari, germani şi evrei. A fost o spectaculoasă înfrângere cu 5-4.

Au urmat încă şase meciuri pierdute la rând pentru cei autointitulaţi ASAR sau Selecţionata Bucureşti.

Când au decis să plece în turnee prin Imperiul Austro-Ungar, presa românească din Cluj, Timişoara şi Arad s-a referit la cei sosiţi de dincolo de munţi ca fiind echipa României. Dar toată nerăbdarea de a-i vedea şi cunoaşte pe compatrioţii care ştiu cu mingea s-a transformat în dezamăgire când românii din oraşele respective au realizat că jucătorii români vorbesc mai mult engleza, germana, olandeza.

Acum un an clubul oraşului Timişoara „Tac” (n. Temesvár Athletic Club) a avut o măsurare de football cu echipa României, pe care au învins’o în raport 3 : 1. Însă ai dracului Români au fost în clipa aceea… căci când li s’a ţinut o vorbire la Timişoara în limba românească, n’au ştiut să răspundă nimic. Atunci a ieşit la iveală, că dintre cei 11 „români” 9 erau englezi iar 2 nemţi. Publicul românesc înşelat s’a răcit faţă de sport şi numai astfel ne putem închipui, că în Timişoara, unde sunt atâţia Români până azi încă nu este club sportiv românesc.”

ziarul Românul (Arad), nr. 130, 15/28 iunie 1914

Ce, credeai că-i recentă paranoia cu străinii care ne împiedică să avem una şi alta?

După toate aceste meciuri inter-cluburi, care au avut în primul rând menirea de a ridica nivelul tehnic și tactic al fotbalului românesc, urma cea mai lungă călătorie de până atunci.

Un vapor numit „România”

Delegația României a părăsit portul Constanța marți noapte, 14 aprilie 1914, la ora 11:30, la bordul vaporului de pasageri „România”. Destinaţia: Constantinopol, Istanbulul de azi.

Lotul era compus din 17 fotbalişti, selecţionaţi de la cluburile Bukarester FC, Colentina AC Bucureşti şi United Ploieşti. Întreaga delegaţie număra puţin peste 20 de persoane, alături de jucători fiind şi câteva dintre soţiile sau surorile acestora.

Invitaţia de a traversa Marea Neagră pentru un meci de fotbal a venit din partea clubului Galatasaray. Cu trei ani în urmă, galben-roşii au jucat la Bucureşti contra unei selecţionate a oraşului, pe care au spulberat-o cu 11-1. Între timp, românii mai învăţaseră nişte fotbal şi se considerau suficient de abili încât să le ofere otomanilor o revanşă pe cinste.

• stânga: vaporul România ancorat în Portul Constanţa, circa 1911;
• dreapta: ieşind din port. Se vede inscripţia „România” în dreptul ancorei;
• Vaporul România are o istorie fascinantă. Construit pe un şantier naval francez în perioada 1904-1905, a servit şi în cele două războaie mondiale, fiind scufundat de un atac aerian sovietic în timpul Operaţiunii 60.000.

surse foto: delcampe.net şi okazii.ro

Călătoria de la Constanţa la Constantinopol a durat 12 ore. „România” a ajuns în cheiul Galata miercuri, 15 aprilie 1914, în jurul prânzului, un numeros comitet de primire otoman urcând la bordul navei pentru a-i întâmpina pe români.

Apoi a urmat un zaiafet pe cinste, chiar în ziua sosirii, la hotelul Şahin Paşa, unde delegaţia română a fost cazată.

Nu cunosc câţi dintre echipierii Naţionalei din 1914 erau şi cetăţeni români. Totuşi, ţinând cont că populaţia României din acea perioadă (Ţara Românească + Moldova) conţinea vreo 100.000 de nemţi, presupun că unii dintre jucători, deşi nu aveau cele mai tradiţionale nume româneşti, erau români în acte.

Imperiul Otoman vs. România

Un prim XI otoman compus din jucători selecţionaţi de la Galatasaray (4 fotbalişti), Fenerbahçe (3) şi Altınordu İdman Yurdu (4) avea să înfrunte selecţionata română pe 17 aprilie 1914.

Toate cele trei echipe concurau în Campionatul Istanbulului, care avea deja o tradiţie de un deceniu. Competiţia a beneficiat mereu de prezenţa a minim patru cluburi, fapt ce le-a permis jucătorilor turci să capete o experienţă superioară. Comparativ, în România se organizau începând cu decembrie 1909 diverse cupe – unele asimilate multe mai târziu drept campionate naţionale – în care numărul echipelor participante varia de la o ediţie la alta.

În ciuda acestor diferenţe şi a succesului repurtat de Galatasaray la Bucureşti cu trei ani în urmă, turcii s-au pregătit intens pentru meciul cu naţionala României. Pentru întreaga societate de la Constantinopol, fotbalul era o modalitate importantă de a-şi repara moralul cam terfelit după conflictele regionale din ultimii ani. Totodată, otomanii sperau ca prin sport să poată redeschide diverse canale diplomatice și lega alianțe cu alte state europene, reparându-și astfel imaginea de „om bolnav al Europei”.

Cum România începuse să se afirme tot mai mult ca o putere regională şi Imperiul Otoman îşi dorea o apropiere de ţara noastră, turcii au fost gazde excepţionale, oferind delegaţiei româneşti un sejur all-inclusive memorabil.

După toate dineurile, ceaiurile și vizitele la moschei, muzee și prin parcuri, sosise şi ziua meciului: vineri, 17 aprilie 1914, ora 15:00!

Este dificiă identificarea tuturor jucătorilor români: de la stânga, primul jucător cu tricou în dungi este Thomas Sparks (Colentina AC). Peter Wilde, căpitanul Bukarester FC şi al României, este al 4-lea jucător cu tricou în dungi de la stânga la dreapta, iar blondul de lângă el este James Catteral (Colentina AC). Cel cu mâna pe umărul jucătorului turc aflat jos este Andrew Matthews, căpitanul Colentinei. Edward Chambers (Colentina AC) este în mijloc, lângă jucătorul turc care ţine o minge în mână.

• o fotografie pentru istorie: 11 fotbalişti cu nume străine, purtând tricouri în dungi verzi, au reprezentant România la Istanbul acum peste un secol. Această confruntare inter-ţări a fost o premieră şi pentru noi, şi pentru turci. (click pe foto pentru mărire)

Iată primul XI românesc.

Hans Köning (Bukarester FC) – James Catteral (Colentina AC) – Thomas Dewhurst (Colentina AC) – Grinadek (în sursa turcă, posibil să fie Van Beck de la United Ploieşti), James Clive (United Ploieşti), Woodmore (club necunoscut) – Edward Chambers (Colentina AC), Cyril Hense jr. (Bukarester FC), Thomas Sparks (Colentina AC), Peter Wilde (Bukarester AC), Andrew Matthews (Colentina AC).

Echipa turcă i-a trimis în teren pe următorii:

Nedim Bey (Galatasaray) – Galib Bey (Fenerbahçe), Nuri Bey (Altınordu) – Celal Bey (Galatasaray), Ahmed Cevad Bey (Galatasaray), Sedad Bey (Altınordu) – Nuri Bey (Fenerbahçe), Sürreya Bey (Fenerbahçe), Nihad Bey (Altınordu), Hüseyin Bey (Altınordu), Hasnun Galib Bey (Galatasaray).

Antrenorul echipei otomane a fost legendarul Ali Sami Yen.

Meciul Imperiul Otoman – România s-a jucat pe ceea ce astăzi este stadionul Șükru Saracoğlu, care acum aproape 105 ani se numea Union Club și era folosit de mai toate echipele din Istanbul.

Textul în franceză se traduce simplu: „sportivii români şi turci care s-au întrecut la Constantinopol”

• 17 aprilie 1914, fază din meciul Imperiul Otoman – România. Pe fundal se vede tribuna oficială a stadionului situat în districtul Kadıköy, pe malul asiatic al Istanbulului. Renovările şi reconstrucţiile care au urmat după inaugurarea arenei în 1908, au anulat orice posibilă asemănare între prezent şi trecut. (click pe foto pentru mărire)

Arena din Kadıköy nu mai cunoscuse vreodată o asemenea afluenţă de public, în jur de 5000 de spectatori, printre care şi o delegaţie de studenţi români de la Universitatea din Iaşi, populând fiecare spaţiu din jurul terenului.

Pe muzica fanfarei militare a Forţelor Navale Otomane, arbitrul Said Bey a fluierat startul meciului, cu românii atacând de la stânga la dreapta, având şi vântul de partea lor.

Această alianţă cu elementele naturii n-a jenat echipa turcă. Gazdele au dominat autoritar prima repriză, iar când şuturile lor nu s-au dus pe lângă sau peste poartă, ele au fost blocate de portarul Hans Köning, spre iritarea tot mai accentuată a jucătorilor şi spectatorilor turci.

• instantanee din timpul meciului. Turcii atacă, dar românii se apară precis şi eroic, triunghiul defensiv Köning – Hense jr. – Clive fiind de netrecut. (click pe foto pentru mărire)

În primele 30 de minute ale reprizei secunde, meciul s-a desfăşurat după aceleaşi coordonate, Hans Köning continuând să-i uimească pe spectatori cu paradele sale. Dar coechipierii lui dădeau semne de oboseală şi părerea generală era că România va ceda dintr-o clipă-n alta.

Cu toate acestea, tricolorii au găsit resursele să lanseze prin mingi lungi câteva contraatacuri care au creat panică în defensiva turcă.

Totul a culminat cu o acţiune în viteză întreprinsă pe finalul meciului de atacantul stânga şi căpitanul naţionalei, Peter Wilde. Acesta a scăpat de fundaşii turci, a intrat în careu şi a şutat puternic din apropiere spre colţul stâng al porţii lui Nedim Bey.

GOOOL, ROMÂNIA!

Turcii s-au aruncat în atac după egalare, dar nu au putut sparge o echipă română cu moralul în stratosferă după golul lui Wilde. S-a terminat 1-0 pentru România!

Omul, mitul, legenda, căpitanul şi primul marcator din istoria Naţionalei României: Peter Wilde. El era și căpitanul echipei Bukarester FC, cu care în 1913 a câștigat Cupele Harvester și Alexandru Bellu.

Evident că dezamăgirea a fost imensă în rândurile otomanilor. Deşi nu se aşteptau la un succes la fel de lejer precum cel reuşit de Galata în 1911, faptul că echipa lor dominase meciul şi îşi crease numeroase ocazii a amplificat tristeţea.

Prestaţia lui Hans Köning a fost unanim lăudată, fiind considerat responsabil pentru înfrângerea Turciei. Cea mai măgulitoare apreciere a venit în paginile publicaţiei Tasvir-i Efkâr (Imaginea Ideilor): „pentru a-l învinge pe acest portar, şuturile noastre ar fi trebuit să fie ca gloanţele”. De asemenea, cotitidanul Sabah aprecia că monsieur Köning e cel mai talentat portar care a apărat vreodată în Istanbul.

Hans Köning (dreapta), eroul de pe Bosfor, într-un instantaneu prietenesc alături de Nedim Bey, omologul său turc.

Seara, de la ora opt, hotelul Şahin Paşa a găzduit dineul organizat de Ministerul Apărării în cinstea fotbaliştilor români.

Lumea s-a simţit minunant, şi turcii şi românii ţinând toast-uri pasionante, intercalate cu muzica orchestrei. După ce a intonat imnurilor Turciei şi României, orchestra a continuat cu cântece tradiţionale din ambele țări, fiind din timp în timp acompaniată vocal de cei prezenţi. Bairamul s-a terminat oficial la ora 11, dar muzica de pian s-a auzit până târziu în noapte.

Pe 19 aprilie, Galatasaray învingea selecţionata română cu 4-2, toate golurile fiind marcate de fraţii germani Emil Oberle (hattrick) şi Joseph Oberle. Românii au deschis scorul, la pauză a fost 2-2, pressing-ul Galatei din repriza a doua evitând o depresie colectivă în capitala Imperiului Otoman.

Întoarcerea acasă

Pe 21 aprilie 1914, fotbaliştii şi studenţii români s-au îmbarcat împreună pe vaporul de pasageri „Regele Carol I”.

Construită la Glasgow în 1898, şi această navă a servit în ambele războaie mondiale, fiind convertită în acest sens. S-a scufundat în Marea Neagră, în 1941, după ce a lovit o mină plasată de un submarin sovietic. sursa foto

Delegaţiile româneşti şi-au luat rămas bun de la membrii tuturor asociaţiilor sportive şi ai altor instituţii din Istanbul care au umplut portul. Sirenele au răsunat îndelung şi vaporul „Regele Carol I” s-a pornit la ora 14:30 spre Constanţa.

Peste doar trei luni izbucnea Primul Război Mondial, cel mai devastator conflict militar pe care umanitea avea să-l îndure, iar o parte din germanii şi cam toţi englezii din echipa României au fost nevoiţi să părăsească ţară şi să devină duşmani.

Dar în acea zi de aprilie a anului 1914 erau nişte prieteni care traversaseră Marea Neagră pentru un meci de fotbal şi acum se întorceau acasă. „Punând piciorul pe acest pământ sacru, m-am şi făcut român.” – a spus, presupun în franceză, viitorul rege Carol I când a sosit în România cu 48 de ani înaintea meciului Imperiul Otoman – România. Nu ştia limba, obiceiurile şi nici ce-l aştepta, dar curajul său a servit drept inspiraţie atâtor străini care s-au făcut şi ei români.

Post Scriptum

România devenise dodolaţă, Turcia republică, iar inventatorii fotbalului se pregăteau să ne viziteze.

Este primăvara anului 1939, mai sunt patru zile până la meciul cu Anglia, iar la sediul Federaţiei Române de Fotbal soseşte tocmai din insulele Britanice o scrisoare în limba română, publicată în Gazeta Sporturilor:

D-lui Secretar General al Federaţiei Române de Football.

Stimate domn,

Fie-i îngăduit primului nostru centru înaintaş al echipei naţionale să vă ureze noroc şi un joc cu adevărat frumos cu Anglia la 24 Maiu.

Jucaţi cât veţi putea mai bine, fiţi dârzi şi faceţi „jocul”, căci aceasta înseamnă mai mult decât chiar rezultatul.

Am jucat pentru România în anii 1912, 13 şi 14 şi am avut fericirea să contribui la victoria din Turcia din 1914.

Regele vostru iubit, cu îmbărbătarea Sa şi prezenţa Sa la multe matchuri cu căpitanul Davila, a făcut mult pentru a ajuta şi face să progreseze jocul în aceşti ani de pioneri. Şi noi, am privit totdeauna la Majestatea Sa cu afecţiune şi lealitate.

Am în faţa mea un ziar din 8 martie 1913, în care se vorbeşte de un match între Colentina şi Bucureşti cu 200 spectatori. Cred că vor fi cu mult peste 20.000 la 24 Maiu.

Aş fi încântat să primesc dela Dvs. o dare de seamă a jocului, căci cred că mai pot ceti româneşte şi să mă bucur cetind.

Încăodată noroc. Trăiască România.”

Aceste cuvinte poartă semnătura lui Edward Chambers, fost căpitan al echipei Colentina AC, cu care câştigase Cupa Hans Herzog în 1913 şi 1914, echivalată mai târziu cu titlul naţional.

Al dracului român!

La Mulţi Ani, români, oriunde v-aţi afla în universul ăsta şi oricum v-ar chema!

Bibliografie:

Önder Kocatürk, „Türk Milli Takımı ve Galatasaray’ın Romanya Milli Takımına Karşı Futbol Müsabakaları (17 & 19 Nisan 1914)”

arhiva Gazeta Sporturilor

arhiva digitală a ziarului Românul, disponibilă aici