Viaţa şi moartea lui Stere Adamache – VI-

Epilog

„Între timp, trecând totuşi doi ani de zile, lumea începuse oarecum să uite până şi ultimul eveniment al carierei sportive a lui Adamache. Într-o vreme, antrenorul Teaşcă părea hotărât să-l cheme din nou la echipă pe Adamache, aşa cum a făcut-o şi cu Gyorffy („N-am uitat de Târgovişte decât după ce m-a adus nea Titit înapoi!”), dar a fost sfătuit să se răzgândească. Adamache a antrenat un timp o echipă de copii, apoi a dat bir cu fugiţii. Juca însă fotbal la uzină, în campionatul inter-secţii, ca şi pentru o echipă de „bătrâni”, alcătuită de unul dinte mulţii lui prieteni, pe nume Mircea Spânu. Punea suflet şi în meciurile acelea amicale, plonjând peste smocurile de iarbă, sau pe pământ bătut, pentru… stăruinţa, cu aceeaşi dăruire cu care o făcuse pentru echipa naţională pe gazonul impecabil al Guadalajarei. În iulie a luat concediu de odihnă, hotărând să plece cu soţia şi copiii la Crişan, în Deltă, la socri. Iată ce îşi aduce aminte Elena Adamache, soţia celui dispărut. „Am plecat în 4 iulie spre Deltă, am dormit o noapte la Galaţi, apoi am mers cu <<Pescăruşul>> până la Crişan, la părinţii mei. Era o vreme minunată. Vineri ne-am sculat devreme, iar Stere a plecat să facă o baie înainte de micul dejun. Înota minunat, ca un adevărat gălăţean ce era. Am mâncat, apoi am plecat cu bărcile în baltă, la „grădină” cum îi spuneam noi, acolo unde părinţii mei au o bucată de pământ. Ne simţeam foarte bine, am făcut o întrecere cu bărcile, ne-am stropit, vă rog să mă credeţi că a fost una din zilele cele mai frumoase pe care le-am petrecut cu Stere.  Am săpat ardeii, apoi el s-a aşezat sub o salcie şi s-a apucat de povestit cu câţiva localnici, despre fotbal desigur. Era soare, iar eu m-am întins să fac plajă. Stere a venit lângă mine cu un buchet de flori de <<nu-mă-uita>>  în mână şi m-a întrebat: <<Ştii cum se numeşte floarea asta?>> Ne-am întors la prânz, am făcut din nou o masă bogată, poate prea bogată chiar, iar la sfârşit Stere s-a dus şi a cules un buchet din cele mai frumoase margarete, mi le-a adus şi mi-a spus, n-am să uit niciodată: <<Pe astea să le pui pe mormântul meu!>> M-a sărutat şi a plecat spre Dunăre…

Să fi fost în jur de ora şase după-amiază, în ziua de 7 iulie, când Stere Adamache a intrat pentru a treia oară în apă, în ziua aceea. A plonjat magnific, plonjon de înotător încercat, sau dacă vreţi de portar, s-a cufundat în adânc, apoi a aruncat o ultimă privire spre mal. A ridicat o mână, poate o încercare disperată de a se apuce de ceva, poate un semn de adio, apoi a dispărut din nou sub apă, pentru totdeauna. Stop cardiac. Nu suferise niciodată cu inima. Era un atlet superb, 1,84 m înălţime, 82 de kilograme şi, chiar dacă se mai îngrăşase în ultimul timp, tot ar fi putut să treacă Dunărea înot, aşa cum o mai făcuse de atâtea ori. Apa rece, curenţii şi probabil mâncarea şi băutura din stomac i-au jucat o festă capitală, iar inima a cedat neaşteptat. A fost găsit după trei zile, dar mulţi dintre prietenii lui au refuzat să-l privească, dorind să rămână pentru totdeauna în minte cu imaginea cea cunoscută, nu cu deformarea ei, cu o imagine absurdă. A fost înmormântat luni, 10 iulie, la Crişan. Numai 18 persoane au putut veni, în ultima clipă, din Braşov, între care foştii lui coechipieri Campo, Jenei, Meszaroş şi Rusu, preşedintele clubului, Ioan Borbely, şi câţiva colegi de la uzină. Vreo sută de persoane l-au condus pe ultimul drum, 4 kilometri de praf, cât face drumul din comună la cimitir, într-o căldură toridă. După ce preşedintele Borbey a rostit câteva vorbe aşezate una după alta în mare grabă, dar nu fără emfază ( „Astăzi pe cerul vieţii a fulgerat o stea, Adamache Stere, acela care până mai ieri era cunoscut ca un mare sportiv, atât în ţară cât şi în străinătate”… „Tu ai plecat dintre noi, dar amintirea ta va fi parte din viaţa noastră mereu” etc. ), sicriul a fost coborât în groapă. Pe fundul gropii a trebuit să se aştearnă însă stuf, pentru ca coşciugul să nu fie aşezat direct în apă! Familia a primit 1 500 de lei de la club, alături de mai multe promisiuni, desigur neonorate mai târziu. Nu s-a uitat meciul cu Târgovişte?

Stere a lăsa în urma lui doi copii, Paul – 8 ani şi Andreea – 5 ani ( „Unde-i tăticul, mamă?”), o soţie îndoliată şi câţiva prieteni îndureraţi şi prea puţine regrete, prea puţine amintiri despre el. De asemenea, o simplă hârtie: Certificat de deces Seria D. 5, nr. 622524, întocmit în anul 1978, luna iulie, ziua 11 de către Consiliul popular al comunei Crişan, judeţul Tulcea…

Aşa a dispărut Sterică Adamache, fotbalist.”

Dumitru Graur, revista „Flacăra”, iulie 1978

Stere Adamache. 1941-1978

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s