Copiii care abia se năşteau când am fost eu prima dată pe stadion se pregătesc să-şi facă buletin în primăvara asta. Cumva pot spune că-s de-o seamă cu ei, pentru că tot atunci am început şi eu să trăiesc, într-o primăvară acum 14 ani. Fumul, gălăgia, cântecele, culorile, speranţa – nu ştiu ce-aş fi fost fără toate acestea.

Unii îşi punctează viaţa prin realizările personale, primul job, anul absolvirii liceului sau a facultăţii, prima iubită, chestiile obişnuite, le ştiţi prea bine. Viaţa mea a început cu o scăpare din infern şi a continuat cu un bilet spre eden. Nu ţin minte primul an de liceu pentru altceva decât pentru faptul că atunci am retrogradat. De aceea şi detest perioada liceului, fiindcă am fost atât de aproape să reneg singurul lucru de până atunci care mă determinase să mă dedic total.

Dar mi-am regăsit drumul, era imposibil să mă abat de la el, deja începusem să-mi măsor viaţa în sezoane de campionat şi să-mi cronometrez timpul în reprize de 45 de minute. Locul 11 în Divizia B poate face pe oricine să-şi arunce fularul pe foc, dar eu am mai dat comandă pentru unul. Şi atunci am simţit că e bine să nu fii mereu acolo sus, să te baţi pentru lauri, pentru atenţie, pentru simpatia tuturor. Dragostea câtorva e oricând mai puternică decât pasiunea de moment a celor mulţi. 

În oraşul de sub Tâmpa este o echipă mare pentru că aşa zicem noi. Tu nu trebuie să ne dai dreptate şi ne pasă prea puţin de argumentele contra. Este mare pentru că la fel este şi iubirea pe care i-o purtăm. Şi că tot veni vorba de iubire, ţin perfect minte înaintea cărui meci îmi făceam speranţe că ea ar putea, totuşi, să iasă cu mine. Cu CFR-ul, în sferturile Cupei acum… 7 ani. Ştiu exact după ce meci mi-a dat papucii, după 0-0 acasă cu Vaslui, în 2008, şi simt şi acum clipa când a pus mâna ei peste a mea. Dacă nu începea peste doar două ore turul semifinalei cu Vaslui, poate aş fi ştiut ce să-i spun, dar şansa finalei şi atingerea femeii visurilor… era prea multă uluială în capul meu. Ştiu pe de rost ultimul meci văzut înainte de a pleca în marea călătorie peste Prut, cu CFR-ul în Cupă, toamna trecută…

Mereu m-am întors la Steagu’, pentru că Steagu’ n-avea cum să rateze niciodată întâlnirile sau să-mi spună „adio”. Ăsta e avantajul de a iubi o echipă de fotbal, nu poate să vorbească. Nu, rezultatele nu sunt vorbe, cel puţin nu pentru noi „stegarii”. „Servus, ce mai faci?”, aud ori de câte ori echipa iese de pe tunelul de la vestiare.

Da, sunt un pic nebun, dar n-am încercat niciodată să maschez lucrul ăsta, aşa că măcar sunt un nebun cinstit. Albert Camus spunea că fotbalul l-a învăţat tot ce ştie despre morală şi obligaţii. Şi când te gândeşti că unii ridică umerii şi pe un ton cel puţin la fel de superior umerilor  îţi spun: „nu înţeleg care-i faza, sunt doar nişte oameni care fug după o minge”. Permiteţi-mi să fiu nebun până la capăt şi să spun că loialitatea am învăţat-o pe stadion. Altruismul pe trenuri şi maşini, împărţind o ultimă gură de orice cu oricine. Oamenii mari ai trecutului m-au învăţat câte ceva despre onoare şi cavalerism – graţie lui Sterică Adamache m-am ambiţionat să învăţ cum se face nod la cravată. Am învăţat că până şi cele mai adânci răni se cauterizează şi că viitorul se întâmplă oricum şi zâmbetele apar din nou.

Sunt omul care sunt astăzi pentru că ţin cu echipa asta. Orice altceva alegeam să fac acum 14 ani, voi nu mai eraţi acum aici, pe blogul ăsta, la această „expoziţie”. Poate făceaţi ceva mai util cu timpul vostru, sau poate doar dădeaţi un infint de scroll-uri pe Facebook. Acum, însă, sunteţi aici, locul unde încă se mai crede în poveşti cu happy-end şi în suflete pereche. E vina Steagului. Dacă mai mulţi oameni s-ar face „vinovaţi” de provocarea unor astfel de sentimente, vorba cântecului, „what a wonderful world”…

Ăsta de sus e Mitel, ne ştim de 7 ani. De la el am cumpărat primul fular „la comandă” pe care, ca mai toate, l-am lăsat pe undeva agăţat de gâtul unei fete. Înainte era mai slab, între timp s-a făcut mai solid, dar sufletul i-a rămas la fel. Sunt sigur că cei mai mulţi ne cunoaştem, chiar dacă nu ne-am vorbit vreodată. Şi dacă ne-am vorbi, ah, ce poveşti noi am afla, cum am sta şi ne-am zâmbi, fiecăre regăsindu-se măcar un pic în istoria celuilalt.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar vă spun cum e aici. Nu e pentru anturaj sau pierdut timpul aiurea, încă mai e pentru fotbal, sportul ăla care te poate învăţa câteva ceva, dacă nu eşti prea cu moţ să te sustragi lecţiei. Fotbaliştii, majoritatea, sunt departe de a fi modele sociale, însă împreună, când formează o echipă, ei sunt speranţă şi bilet spre fericire, deznădejde şi sursă de agonie. Îmi permiteţi să-i numesc creatori, nu doar de faze de joc, ci şi de sentimente? Ei bine, îi voi numi aşa oricum! Fără ei, acolo în iarbă, n-ar mai exista cântecele, niciodată n-ar mai fi zi de meci.

Aşa începe dragostea, cu un pas plin de teamă şi curaj în necunoscut. Trebuie doar să ai încredere că şi cel de lângă tine ştie versurile sau că se va strădui să le înveţe.

În loc de cocktail-uri…

Au fost 14 fotografii (prima şi ultima nu se pun, să zicem că-s coperţile) şi nu vă mint că mi-a fost greu să le aleg. Mi-am zis să nu vă bombardez cu prea multe şi să existe şi o oarecare tematică, iar dacă tot îmi fac la primăvară „buletin de stadion”, am mers în zodia lui 14. Dacă pe viitor apare posibilitatea organizării unei expoziţii pe bune, atunci o să le vedeţi şi pe celelalte, că na, mai stai la o palavră, mai „o cafeluţă, o biscuite” şi altfel trece timpul când te uiţi la 20+ fotografii, decât atunci când beleşti ochii în monitor.

Pentru amatorii de detalii tehnice, instantaneele acoperă perioada 2008-2013.

Eu am fost gazda voastră şi vă mulţumesc pentru vizită!

---