Dacă nu ştii că duminica asta sunt alegeri prezindenţiale şi dacă te şi mai mândreşti cu ignoranţa ta şi zici că oricum nu contează votul, atunci află că statul român e în starea asta jalnică şi din cauza ta. Punct. Nu e loc de dezbatere, de nuanţe, de „stai să vezi”. Dacă refuzi să te implici în cel mai elementar proces al democraţiei, votul, atunci stai jos, ai nota 4 la purtare. Şi termină cu melodia „n-am pe cine să votez, nimeni nu mă reprezintă”. Îţi exerciţi dreptul, pentru care acum 30 de ani mii de oameni cu murit în stradă, faţă de persoana care e cea mai apropiată de valorile tale. Pentru că nu va exista vreodată candidatul perfect. Sau îţi anulezi votul. E şi asta o formă de a-ţi exprima punctul de vedere. Absenţa spune doar că nu-ţi pasă suficient de mult să te deranjezi 30 de minute ca să votezi. Şi atunci nu te mira şi indigna când lucruri importante pentru tine se vor lovi de aceeaşi nepăsare din partea unor politicieni puşi în funcţii de nici un sfert din populaţia României.

Bun, acum, cel fel de suporteri ar fi candidaţii la prezidenţiale?

Klaus Iohannis – e unul din liderii galeriei, doar că are obiceiul ca adesea să vină la meciuri prin minutul 5 sau 10, lejer, cu mâinile în buzunar, fără să se grăbească. O avut o treabă, o nu ştiu ce. Dar e cool, e hip, e impozant, are vorbele la el, nu-ţi face galeria de rahat când se întâlneşte cu liderii altor galerii, dar te disperă uneori că stă şi se uită la meci cu portavocea în mână şi nu dă tonul. Şi-atunci strigi la el, „dă bă tonul, hai să cântăm şi noi ceva!”. Câteodată asta îl ambiţionează şi-ţi bagă o italiană din aia de câţi un cântec 15 minute fără oprire şi la final toţi suntem „bă ce mişto a fost, hai să mai băgăm una!”, dar el zice „nu, stai, hai să ne odihnim puţin”. Bă, Klaus, bă, ce naiba?

Viorica Dăncilă – doreşte să fie şi ea un lider, un formator de opinie, un ceva care să-i inspire pe restu’ din galerie. Inspiră maxim caterincă. Şi nu din aia făcută pe şustache. Faci caterincă pe seama ei de faţă cu ea. Noi râdem, dar nu avem cum să nu ne întrebăm cine ar mai râde dacă Vio ar fi un pic dusă la sală şi cu un anturaj dubios de musculos în preajma ei. Pentru că în simplitatea ei emană o ranchiună complexă şi periculoasă dacă i se oferă dispozitivele necesare de a o manifesta. Tot încearcă să introducă cântece noi în galerie, de obicei concepute împreună cu unii care nu prea dau pe la meciuri, dar nu prea au legătură cu realitatea şi istoria echipei. Şi asta provoacă iritare.

Dan Barna – e tipul ăla care are un job pe care nu-l înţelegi şi din care câştigă bine, şi care se străduieşte să contribuie cu cântece noi – îi adună pe restul în jur prin deplasări şi îi învaţă versurile, se bagă la făcut mesaje şi coregrafii. Naiba, e activ, implicat, ţi-e simpatic aşa. După fiecare intervenţie cu garda sau altă galerie e high pe adrenalină şi nu mai tace cu „ce tare a fost!”, şi ştie deja weekend-ul viitor la cât avem tren încolo sau dincolo, sau a vorbit deja de microbuz. Mereu face berea pre şi post meci mai agreabilă prin prezenţa lui, însă uneori e agasant când insistă să-ţi lase cartea de vizită, eventual şi cu o semnătură pe ea. „Poate ajung celebru, nu se ştie, haha”.

Theodor Paleologu – ar suporta să-i spui Tedi sau Ologu’ doar pentru că vrea să se integreze cu băieţii, să fie unul dintre ei. E academicianul grupului, intelectualul, şi uneori băieţii îl mai iau la caterincă, în principal pentru a vedea dacă duce. E şi asta o chestie ce ţine de inteligenţă. Se vede că uneori se enervează, oricât de mult ar vrea să ascundă lucrul ăsta. Dacă e prins la înghesuială cu garda sau galeria adversă n-ar da în spate, doar că în timp ce unul ar vrea să-i spargă faţă, el s-ar tot eschiva de pumni vorbindu-i de Platon şi Socrate. Vreau să cred că dacă vede că unul îmi cară picioare când sunt pe jos, i-ar da cu Marc Aureliu la coaste.

Mircea Diaconu – e ăla care nu cântă mai nimic tot meciul, dar când vede că e rost de scandal e cel mai vocal, agită spiritele, se dă în spectacol, dar nu dă şi nici nu ia vreuna. După intervenţie îl vezi că stă la ţigară cu jandarmii şi începi să-ţi pui întrebări. La bar încearcă să-ţi explice cu mult patos actoricesc ce făcea el de fapt, că vorbea cu ei, ca să se-nţeleagă să nu mai fie aşa haos, că vrăjeli. Când se bagă să dea tonul l-a cântat, ceilalţi nu prea sunt convinşi. Îi place să joace rolul neînţelesului afectat.

Alexandru Cumpănaşu – e cel pe care-ţi vine să-l baţi în autocar de-i ţiuie capul pentru că ai văzut maxim 30 de minute din meci într-o deplasare de 800 de kilometri dus-întors, pentru că a vrut el să arate că e şmecher şi a sărit în teren şi ne-a evacuat garda. De ce a sărit? Pentru că a putut. La meciurile de acasă mai mult mormăie cântecele, iar restul timpului şi-l petrece bruindu-i pe ceilalţi cu fanteziile sale despre sistem, masoni, conspiraţii. Are nedoritul talent de a duce orice subiect în derizoriu, de a face orice discuţie despre el. De a se ridica zâmbitor pe cadavre.

Mai sunt vreo câţiva, dar nu-i consider relevanţi.

Treaba ta pe cine votezi sau dacă-ţi anulezi votul. Important e să fii prezent la urne, să arăţi că-ţi pasă. Lasă citatul ăla fals atribuit lui Mark Twain, că dacă votul ar conta, atunci nu ar fi permis. Tipul chiar era un adept al acestui exerciţiu democratic.

Fără scuze pe 10 noiembrie. Hai, România!