Severitatea galeriei vis-a-vis de propria echipă și antrenori are, pe lângă latura ei descurajatoare, și un efect constructiv asupra echipei și a conducerii. Manifestarea nemulțumirii este cât se poate de firească, fiind de fapt un feedback din partea suporterilor la adresa pregătirii și evoluției echipei.
În aprilie 1970 la un Steagul Roșu – U Cluj (1-1), gazetarul Marius Popescu evidențiază reacția celor 10.000 de spectatori prezenți în tribune față de jocul slab al favoriților, astfel: ”Nemulțumiți de ceea ce vedeau, spectatorii au creat partidei un fundal sonor de fluierături, pe care deși nu l-am apreciat, l-am înțeles”.
La finalul ediției de campionat 1971-1972, Steagul Roșu primea vizita studenților ieșeni. Era 11 iunie 1972 și stegarii nu mai câștigaseră un meci pe teren propriu din 19 aprilie același an. Din acest considerent, Eftimie Ionescu scria în ziarul Sportul: ” (…) Pe a gazdelor (nervozitate n.n) am intuit-o din atmosfera de pe stadionul Tineretului, unde acea credincioasă galerie manifesta de la începutul jocului severitate față de favoriții ei; brașovenii nu prea le-au mai oferit de multă vreme satisfacția unei victorii pe gazonul lor”.
Au existat și manifestări și mai dure când,”… în timpul partidei de la Brașov, unde huligani de aceeași speță cu cei din Craiova, au dat foc (la 3-0 pentru echipa oaspete) unui steag al clubului Steagul Roșu și au aruncat cu o sticlă în teren.” Aceste fapte s-au petrecut la meciul Steagul Roșu – Progresul (1-3 în martie 1971). Ciudatul mod de exprimare a nemulțumirii avea să ne coste suspendarea terenului.
În anul 1973 Ion Cupen rezuma astfel în revista Sport pasiunea galeriei „stegare” cu toate contrastele sale:
”Publicul braşovean (nu tot, doar tribuna a doua) cântă, se leagănă cu mâinile petrecute pe umeri, poartă şepci în culorile clubului, agită steagurile clubului. Este poate prea drastic cu echipa adversă, dar nu se dă în lături să admonesteze şi propria echipă când greşeşte grav. Oricum, este un public activ, angajat, pasionat”.
Toate acestea pălesc în comparație cu răutatea, uneori chiar violența, aratată de suporterii „stegari” arbitrilor, echipelor sau suporterilor adverși.
Răutatea galeriei noastre nu era o însușire de sine-stătătoare, ea nu se manifesta din senin, ci era indusă sau provocată de anumite incidente petrecute pe terenul de joc, de scandările suporterilor adverși sau de unele decizii controversate ale arbitrilor.
La vremea aceea spectatorii (inclusiv cei din Brașov) își manifestau furia și antipatia față de adversari sau arbitri mai ales prin huiduieli și fluierături. Existau și scandări, dar repertoriul nu era atât de bogat. Dintre aceste scandări cea mai amenințătoare mi se pare că a fost: ”Hei, hai tot așa din Brașov nu veți pleca!”. Se mai făceau auzite și înjurături adresate arbitrului sau vreunui jucător. Mi-a rămaș în minte scandarea ”Porcu’ negru”, dat fiind faptul că în acele vremuri arbitrii purtau echipament negru complet.
În prima etapă a returului ediției de campionat 1974-1975, la capătul căreia am și retrogradat, stegarii au primit vizita studenților bucureșteni. Am pierdut acel meci (0-1), și era primul semn că alt obiectiv nu ne puteam propune decât evitarea retrogradării.
Partida a debutat într-o atmosferă de sărbătoare, suporterii noștri dând dovadă de sportivitate și entuziasm, însă acestea s-au transformat cu timpul în furie și dezaprobare. Într-un articol publicat în ziarul Sportul la câteva zile după disputarea partidei putem citi următoarele: ”Frumos prolog de partidă, cu buchete de flori și un stadion arhiplin, care a aplaudat atît pe gazde cît și pe oaspeți, scandînd numele fostului jucător brașovean M. Olteanu. În continuare, același public, entuziast și obiectiv la început, l-a huiduit, apoi, îndelung pe Olteanu la primul fault de joc și a încetat să-și mai susțină echipa la 0-1.”
La începutul deceniului, pe când îmbrăca tricoul Steagului Roșu, Marin Olteanu fusese în prim-planul rivalității dintre brașoveni și bucureșteni, care atunci a depășit cu mult limitele gazonului.
Huliganii din Brașov
Sunt în anul 1970, jucăm acasă cu Rapidul și terminăm 1-1.
Iată cum au fost primiți rapidiștii la Brașov: ”Rivalitatea rău înteleasă dintre aceste două echipe fruntașe ale fotbalului nostru a făcut ca partida de astăzi să debuteze într-o atmosferă de tensiune, atît în teren cît și în tribune, de unde majoritatea spectatorilor i-au primit pe jucătorii bucureșteni încă de la ieșirea lor pe teren cu fluierături și huiduieli”.
Mai citim că ”…Între timp s-a aruncat cu o sticlă în teren, pe care Codreanu – într-o pornire nejustificată – s-a străduit zadarnic să pună mîna, fugind după omul de ordine ce o ridicase”.
Aceste fapte au făcut că următorul meci de pe teren propriu să se dispute la… Pitești.
Presa a insistat destul de mult pe acest incident, fiindcă într-un număr ulterior al ziarului Sportul a fost publicat un articol pe această temă, avându-l ca autor pe Jack Berariu.
”La Brașov, consemnează delegatul federației, George N. Gherghe, confirmând, de altfel, cele relatate de cronicarul nostru, din public, de la tribuna a II-a, în repriza a II-a, în min. 85, S-A ARUNCAT CU O STICLĂ PE PISTĂ. În același raport se menționează că publicul a fost ostil Rapidului, CHIAR DE LA ÎNCEPUT, deci înainte de a fi intervenit cel mai mic motiv de tensiune. Și nu este pentru prima dată cînd, vorbindu-se despre meciurile de fotbal disputate la Brașov, este ridicată problema publicului din acest oraș, a modului cum se manifestă el față de echipele oaspete”.
Un alt episod ”Rapid” îl consemnăm în toamna anului 1972. La meciul cu pricina, rămâne memorabilă intrarea brutală a lui Năsturescu la Marin Olteanu, făcându-l inapt pe stoperul nostru timp de vreo 6 luni. Dar iată ce scrie la sfârșitul cronicii din ziarul Sportul: ”După meci Adamache, Pescaru și Ivăncescu l-au luat ”în escortă” pe Năsturescu la ieșirea din teren. Dincolo de stadion însă, multă vreme mulți spectatori brașoveni aveau să aștepte echipa Rapidului. Dar nu pentru a o felicita pentru jocul ei bun în repriza secundă…”.
Într-un alt număr al ziarului Sportul, Mircea M. Ionescu relatează: ”Dar ceea ce n-am înțeles, în primul rând, a fost spectacolul dat de o parte a ”galeriei” barșovene, de acei oameni certați cu cele mai elementare norme ale eticii și civilizației, acei oameni în stare să aștepte afară, pentru ”răzbunare” aproape o oră și jumătate, după terminarea meciului, echipa rapidistă, care avea să se furișeze pe porțile dosnice, și asta grație ajutorului dat de organele de miliție. …. Cu atît mai tristă apare și atitudinea unui oarecare Constantin Mihăilescu (se spune că e doctor) care – venind să completeze în final foaia de arbitraj, în numele doctorului Taus, plecat cu Olteanu la Spital – nu s-a sfiit să aducă jigniri la adresa cronicarilor de fotbal din Capitală, pentru simplul fapt că cel prezent la meciul de la Brașov își exprimase opinia despre jocul bun al Rapidului din repriza secundă și dezacordul cu manifestarea acelei părți a publicului brașovean.”
Tot legat de acest meci se zvonea că un grup de membri ai galeriei Steagului ar fi plasat pe șinele de cale ferată undeva în zona Dârste sau Dâmbul Morii o buturugă, cu scopul de a-i ”împiedica” pe rapidiști să ajungă cu trenul în Capitală.
Sunt convins că nu este o legendă, fiindcă oamenii de la care am auzit aceste întâmplări îmi inspiră încredere, iar fragmentele din publicațiile vremii, pe care le voi cita mai jos fac să ne convingă de veridicitatea celor întâmplate.
Radu Cosașu (Belphegor) scria în obișnuita sa Telecronică din ziarul Sportul:
”Dintre nevedetele fotbalului nostru-asociație, nici una nu mi-e atît de oarecum dragă ca Năsturescu, și nici azi nu-mi vine a crede că la Brașov Bebică a putut fi călăul lui Olteanu, că din cauza lui s-a întrerupt circulația feroviară.”
Pe de altă parte, Stelian Trandafirescu consemna în revista Fotbal: ”Regretabilă însă, comportarea unor așa-ziși suporteri brașoveni care, înfierbîntați de accidentarea jucătorului M. Olteanu, s-au dedat la acte incompatibile nu numai cu etica sportivă, dar și cu cea cetățenească”.
Pe pagina sa de Facebook, Alexandru Adamescu, fost membru al galeriei brașovene, scrie despre o deplasare pe stadionul Republicii din Capitală: ”Cu mulți ani în urmă, eram pe Republicii în tribuna oficială, la un meci cu Rapid. Atunci am câștigat. Suporterii rapidiști veneau spre noi să ne bată. Gyorfi striga: „fugiți mei che ve omoară!” Am reușit să scăpăm prin ieșirea ziariștilor. Ce vremuri…”.
Nu putem spune, însă, că a existat o rivalitate eternă între Steagul Roșu și Rapid.
De la partidele desfășurate în ediția 1971-1972, de exemplu, atunci când le-am servit rapidiștilor un dublu 5-1, în presa scrisă nu am găsit mențiuni cu privire la evenimente deosebite care să-i aibă principali protagoniști pe suporterii celor două echipe. Se pare că apele s-au liniștit în ultimele două confruntări din anii 70, respectiv cele din ediția 1973-1974.
La 19 august 1973 stegarii învingeau acasă Rapidul cu 1-0. În revista Fotbal din 22.08.1973 găsim următoarea știre: ”Duminică dimineață, 2-3 mii de suporteri ai Rapidului părăseau Gara de Nord cu… rapidul pentru a asista la meciul derby cu Steagul Roșu. Și dacă tribunele stadionului Tineretului au fost pline, înregistrându-se un adevărat record de spectatori, aceasta se datorește și giuleștenilor prezenți la joc”.
Și nu au fost semnalate incidente între cele două galerii…
Cumințenia nu făcea parte din temperamentului galeriei „stegare” nici în Divizia B sau în Cupa României.
După meciul Steagul Roșu – Dinamo Slatina (0-0) din martie 1976, corespondentul ziarului Sportul a informat că în tribune s-au aflat 8000 de spectatori. Interesant, fiindcă pe marginea aceluiași meci, în cotidianul județului Olt găsim că în tribune au asistat 20.000 de spectatori. În fine, ceea ce contează este că în articolul intitulat ”Marginalii la prima etapă a returului diviziei B”, Constantin Alexe și Pompiliu Vintilă consemnează: ”Fără dar și poate, rezultatul a însemnat un semi-eșec pentru brașoveni, însă acesta nu justifică atitudinea unor spectatori care și-au huiduit propria formație…”.
Nici celebrul Constantin Teașcă n-a scăpat de reclamațiile tribunelor, pe vremea când acesta antrena Steagul Roșu. Este vorba, desigur, de anii 1977-1979.
Îmi aduc aminte de un meci împotriva Deltei Tulcea din toamna anului 1978, când în timpul încălzirii echipelor dinaintea partidei, văzând că Nicușor Bucur nu se află printre titulari, galeria de la Tribuna a 2-a a început să scandeze din răsputeri: ”Vrem pe Bucur!”.
Bucur era un talent înnăscut, și prin eleganța sa devenise favoritul tribunelor. Teașcă, cu cipilica sa celebră pe cap, a venit în pas alergător traversând terenul până sub Tribuna a 2-a, aproape de gard. Pentru un timp s-a făcut liniște, iar ”Piticul” a întrebat: ”De când faceți voi echipa?”, la care un membru al galeriei a răspuns: ”de azi!”.
De fapt, chiar el scria despre Bucur în cartea sa ”Păpușarii”, că ”un stadion populat la fiecare meci de glorioase amintiri îi scandau ”succesele” cînd nu era selecționat în echipă; sau mă huiduia să-l scot din teren când se împiedica și se lungea pe gazon extenuat…”.
După a patra ratare consecutivă a promovării în divizia A s-a cam umplut paharul. În vara anului 1979 un grup de suporteri ai Steagului Roșu s-a adresat disperat redacției ziarului Sportul printr-o scrisoare intitulată ”Cît timp mai așteptăm pe Steagul roșu?”. Voi reda aici conținutul întregii scrisori:
”Nu știm ce se întîmplă cu iubita noastră echipă de fotbal Steagul Roșu, dar de cîțiva ani, după multe promisiuni și declarații, ea tot în divizia B se află – amăgind miile de suporteri de la poalele Tîmpei. Știm că jucătorii au condiții bune de pregătire, exact ca la divizia A, și totuși ei nu au căutat să răspundă eforturilor făcute de forurile locale. Publicul a fost întotdeauna alături de echipa lui Pescaru și Györfi, media spectatorilor fiind de 16-17.000 la ”matineul duminical”, însă Steagul Roșu nu numai că nu a promovat în ”A”, dar ne-a produs și mari decepții, exceptînd recenta calificare în semifinalele ”Cupei”. Ceva nu este în regulă la această echipă. Așteptăm un răspuns public.” (Un grup de suporteri ai echipei Steagul roșu Brașov).
Parcursul senzațional avut de „stegari” în ediția 1978-1979 a Cupei României, când au ajuns până în semifinalele competiției ca divizionară secundă, le-a prilejuit loialilor și pasionaților săi suporteri o serie de confruntări după care tânjeau de mult timp.
După ce au trecut în șaisprezecimi și optimi de UTA și Dinamo Slatina, „stegarii” s-au duelat la Plopeni, în sferturi, cu Universitatea Craiova – deținătoarea trofeului. Îi dă cuvântul lui Constantine Alexe:
”La Plopeni, cu mai bine de o oră înaintea partidei Universitatea Craiova – Steagul Roșu, a plouat torențial. Atunci, în tribune se aflau doar suporterii echipei brașovene. Erau peste 1000. Nu începuse meciul și încurajările lor răsunau pe frumosul stadion.”
Echipa antrenată în acel moment de Nicolae Pescaru a dus partida la loviturile de departajere după 120 de minute albe, iar după ce Gicu Clipa a parat șutul lui Negrilă, suporterii ”stegari” au năvălit pe teren.
„Cînd meciul s-a terminat, sute dintre ei au sărit, inconştienţi, în teren, călcînd peste copertina tribunei oficiale, care aproape s-a prăbuşit, punînd în pericol viaţa celor aflaţi sub ea. După ce lucrurile s-au liniştit, un cadru tehnic din conducerea întreprinderii din Plopeni evalua pagubele la aproape 100 000 lei”.
Martori oculari spun că atunci când Negrilă se îndrepta spre punctul cu var, a fost strigat de Lătrău, acesta întrebându-l cine ia Cupa. Naivul Negrilă a răspuns că echipa sa, moment în care Lătrău și-a scos bărbăția din pantaloni și a afirmat: ”asta luați voi”!
Și în semifinala de la Pitești cu Steaua, care de asemenea a ajuns în prelungiri, presa a semnalat incidente provocate de suporterii brașoveni, când ”Unii dintre componenţii acestei pătimaşe galerii au aruncat cu obiecte în teren, s-au urcat, ameninţător, pe gardul împrejmuitor, au aruncat cuvinte grele la adresa clubului bucureştean…”.
În episodul de vinerea viitoare vom reveni cu emoții mai pozitive, dar la fel de energice.
La Stegaru' 
Meciul in care Nasturescu l-a accidentat pe Marin Olteanu a fost mult timp discutat. Imi amintesc si articolul din Drum Nou (probabil Stefan Pervulescu), dar si multele relatari ale colegilor de clasa care au asistat la meci (eu am chiulit atunci si mereu m-am felicitat pentru asta).
In legatura cu relatiile cu alte galerii, nu pot uita un meci Progresul – FCM Brasov (Divizia B), cred ca in 78 sau 79. Eram student la Bucuresti si am mers la meci cu colegii mei de camera din camin, fara sa ne asezam in galerie (ei erau „neutri”, ne facusem obiceiul sa mergem impreuna la toate meciurile din Bucuresti ale echipelor noastre respective). Dupa meci (3-1, daca nu gresesc, pt. Progresul, in Dr. Staicovici, cum se chema atunci stadionul dupa strada unde se afla), noi, aia „neutri”, am plecat pe un drum, in timp ce galeriile erau evacuate prin iesiri diferite. La un moment dat, la iesirea in calea Plevnei, daca nu gresesc, cele doua galerii s-au intalnit nas in nas pe troturare diferite, la un semafor. Impreuna cu colegii mei, ne-am oprit, la adapost, asteptandu-ne la un razboi. Dar, nu! fiecare pe partea sa de strada, galeriile au pornit o frumoasa intrecere de cantece! O scena de antologie, daca vreun Cupen sau Chirila ar fi fost in preajma pentru a o pomeni in ziar. Deci, probabil ca galeria noastra avea simpatii si antipatii, iar prin acel „duel” sportiv, daca ar fi fost filmat si consemnat, ar fi dat o frumoasa lectie de pasiune pentru fotbal si echipa.
Vă mulțumim pentru comentariu, și că ne-ați împărtășit aceste frumoase amintiri. Singura remarcă ar fi că meciul de care pomeniți s-a disputat fie în iunie 1976 (în divizia B), fie în noiembrie 1980 (divizia A, echipa juca deja sub denumirea de FCM Brașov). Vă amintiți foarte bine scorul, fiindcă ambele meciuri de care am amintit s-au încheiat cu același scor, 3-1 pentru Progresul. În 1976 golul nostru a fost înscris de Gyorffy, iar în partida din 1980 pentru brașoveni a marcat Chioreanu.
Iunie 76 exclus, eram in plin examen de bacalaureat, ma astepta admiterea la universitate, nu aveam timp de deplasari cu Steagu. Deci ramane toamna lui 1980. Eram inca in Bucuresti, nu mai stateam la camin, dar sigur, colegii erau tot colegi iar Steagu era tot Steagu. Cred ca a fost 2-0 pentru Progresu, noi am redus din scor, dar imediat gazdele au primit un 11 metri si s-au dus sperantele noastre. Sper sa nu incurc meciurile.
Si … daca tot discutam despre galerie, sa pomenesc si un Steaua – FCM, ceva mai recent, deja era vremea foametei. Intamplarea a facut sa ma nimeresc in capitala in duminica aceea si, impreuna cu un coleg, brasovean si stegar si el, desi locuia in Bucuresti, am mers pe Ghencea. Nu-mi amintesc daca a fost 2-2 sau 3-2 pt Steaua, sigur e ca am riscat amandoi sa luam bataie cand arbitrul Rainea i-a refuzat, parca lui Paraschivescu, un penalty, iar noi am sarit ca arsi sa-i facem urari de bine. Am reusit sa fugim la timp din peluza aia.
N-ați încurcat meciul cu Progresul. Aceasta a fost evoluția scorului, 2-0 pentru gazde, Chioreanu a redus din handicap, iar gazdele au primit un penalty imediat după, dar portarul Popa a apărat șutul lui Tevi. Același Tevi ridica scorul la 3-1 în minutul 81. Un 2-2 cu Steaua s-a înregistrat în 1980, cu o lună înainte de meciul cu Progresul. Acest meci a fost arbitrat de Rainea. Pentru stegari au marcat Bența și Bucur. Un scor de 3-2 pentru Steaua a mai fost în august 1988, dar atunci nu mai erau activi nici arbitrul Rainea, și nici Paraschivescu.
Deci cam amestec amintirile, dar uite ca raman acolo. In 3-2 ala cred ca vreo doua goluri au fost bagate de tanarul Ilie Dumitrescu, quasi debutant la echipa. Iar la 2-2 la noi inca mai juca Terhes si cred ca unul dintre goluri a fost al lui.
Exact așa a și fost. Ilie Dumitrecu a marcat două goluri pentru ei, iar pentru noi Terheș și Barbu.
Pingback: Vă explică Mitică Dragomir de ce n-avem fotbal și suporteri pe stadioane | La Stegaru'