Stegarii în Ucraina

Strada Engels din Odesa, ora 17:35, la numărul 40. Comandamentul Armatei Române instalat în fostul sediul al NKVD este detonat printr-un semnal radio venit din Crimeea. Era seara zilei de 22 octombrie 1941, iar unda de șoc a evenimentului va produce ravagii și în rândurile populației civile din oraș, fix printre acei oameni care au încercat să-i avertizeze pe șefii Armatei de faptul că intrau într-o capcană.

Peste aproape 15 ani, pe 30 august 1956, românii au revenit în Odesa pentru prima dată de la încheierea războiului. Erau fotbaliștii echipei Energia Steagul Roșu Orașul Stalin (FC Brașov de mai târziu, azi SR Brașov) și antrenorul lor Silviu Ploeșteanu. Aceștia reușiseră să conducă echipa de sub Tâmpa spre o promovare aproape sigură în prima ligă, iar felul în care au dominat campionatul le-a adus dreptul acestei prime ieșiri internaționale din istoria clubului.


„Meciul a stîrnit un interes foarte mare în frumosul port de la Marea Neagră.”

Sportul, 1 septembrie 1956

Pe 31 august, la numai o zi după sosirea în Odesa, „stegarii” au salutat cei 25.000 de spectatori veniți în tribunele stadionului Piščevik – devenit peste ani actualul Chornomorets – pentru a urmări meciul contra echipei locale Casa Ofițerilor.

Entuziasmul brașovenilor a făcut uitată oboseala călătoriei cu trenul până în Ucraina, aceștia dominând prima repriză și deschizând scorul în minutul 29 când „după o combinație Raicu-Bîrsan-Hașotă, ultimul face o cursă pe extremă, driblează mai mulți apărători și trimite mingea în colțul porții” (idem).

Doar șase minute mai târziu avantajul este dublat de același Emanoil Hașoti, care a finalizat pasa venită de la Nicolae Proca printr-un șut plasat. Oboseala, până la urmă, începe să intre în ghetele și în mințile jucătorilor „stegari”, ei rezumându-se în repriza a doua la contraatacuri, în vreme ce apărarea condusă de portarul Constantin Ghiță și de căpitanul Gheorghe Marinescu a reușit să blocheze sprintul ucrainienilor spre egalare, după ce au redus diferența în minutul 54 prin Boris Bahmutov.


A urmat apoi Chișinăul, pe 3 septembrie, biletele pentru acest meci fiind epuizate în doar câteva ore de la punerea lor în vânzare, în urmă cu cinci zile. Peste 20.000 de spectatori au umplut tribunele fostului stadion Republican, echipa locală Burevestnik ieșind învingătoare cu 3-2 la capătul unui meci spectaculos.

Poți citi mai aici mai multe detalii despre prima echipă din România care a jucat după al Doilea Război Mondial în Basarabia – când teritoriul de la dreapta Prutului a devenit parte a Uniunii Sovietice.

Pe 8 septembrie 1956 „stegarii” apăreau și pe gazonul stadionului Nichita Hrușciov din Kiev – actualul Olimpic. Pentru echipa brașoveană, aflată atunci încă în liga secundă, meciul cu Dynamo Kiev era, fără îndoială, cel mai însemnat din istoria ei postbelică, sau poate chiar din toată istoria de până atunci a clubului.

În ciuda ploii, peste 15.000 de spectatori au fost curioși să vadă ce va face mult iubita lor Dynamo contra acestei necunoscute echipe românești.


„Interesant de semnalat că 52 de minute ale meciului s-au desfășurat la lumina zilei iar celelalte 38 la lumina reflectoarelor. Partida a fost televizată în întregime.”

Sportul, 10 septembrie 1956

Băieții lui Silviu Ploeșteanu s-au ridicat la nivelul evenimentului.

După o primă repriză cu ocazii la ambele porții, deschiderea de scor a aparținut „stegarilor”, în minutul 65. „Fomin execută un corner la poarta echipei noastre, Marinescu degajează la Aron care îl deschide pe Hașotă. Extremul dreapta al echipei Energia face o cursă de la centrul terenului, driblează doi adversari, combină scurt cu David și – ajuns în apropierea porții – trimite balonul peste Lemesko, ieșit în întâmpinare” (idem).

Emanoil Hașoti a ajuns cu această bijuterie de gol la patru reușite în turneul sovietic (a marcat un gol și la Chișinău), extrema în vârstă de 24 de ani confirmând astfel și forma bună arătat în campionat, fiind unul din pilonii promovării în prima ligă.

Ucrainienii au reușit egalarea în minutul 74 prin Viktor Terentiev, care l-a învins pe portarul Tică Constantinescu dintr-un penalty cauzat de hențul lui Marinescu, 1-1 fiind și scorul final.

Dincolo de oportunitatea înfruntării unor adversari din altă țară, simpatia și ospitalitatea basarabenilor și a ucrainienilor a fost, probabil, cea mai compleșitoare experiență trăită de „stegari” în prima lor ieșire peste graniță.


„După meciul de la Kiev, am fost pur și simplu însoțiți de mii de spectatori pînă în preajma hotelului, unde ștefata – noi – a fost predată altor mii de spectatori, care ne urmăriseră meciul la aparatele de televiziune și acum voiau neapărat să ne felicite personal.”

Drum nou, 14 septembrie 1956, declarația antrenorului Silviu Ploeșteanu

Un meci internațional la vremea aceea reprezenta un eveniment ieșit din comun, lucru care astăzi este extrem de greu de procesat, dată fiind ușurința cu care în prezent cluburilor pot călători în diverse locații de pe glob pentru a participa la multitudinea de competiții oficiale sau doar pentru a juca meciuri de pregătire.


„Stegarii” s-au reîntors în Ucraina peste șapte ani, și tot pe malurile Niprului, la Kiev.

Până la ora meciului de pe 13 august 1963, atât Dynamo Kiev cât și Steagul Roșu Brașov reușiseră câteva premiere impresionante – ucrainienii erau prima echipă din afara Moscovei care a reușit să câștige titlul suprem în Uniunea Sovietică, în timp ce „stegarii” deveniseră prin câștigarea Cupei Balcanice prima echipa românească de club ce aduce în țară un trofeu internațional. 1961 a fost un an bun pentru ambele echipe.

În acest ultim meci, Viktor Kanevksy, însuși căpitanul echipei din Kiev în sezonul istoricului ei prim titlu, l-a învins pe Stere Adamache după doar un sfert de oră, pentru ca în minutul 37 să aducă iarăși în avantaj pe Dynamo, după ce Nicolae Pescaru egalase în minutul 21. Spre finalul meciului, când mai erau doar șase minute, Nicolae Campo, care intrase la pauză în locul lui Dorin Necula, a stabilit scorul final la 2-2.


Anii au trecut și destinele celor două echipe s-au scris într-un mod complet diferit, la fel cum s-au scris și istoriile ambelor țări. În ciuda tuturor neînțelegerilor, dramelor și a tragediilor trecutului, românii și ucrainienii se privesc astăzi cu alți ochi și văd unii în alții lucrurile care-i unesc, nu care îi diferențiază.

Mii de ucrainieni au înconjurat cu afecțiune echipa lui Silviu Ploeșteanu în acele zile de toamnă ale anului 1956, mii de ucrainieni loviți de război primesc astăzi afecțiunea și umanitatea poporului român.

Iar fantomele de pe strada Marazlievskaya – fosta Engels – și-au găsit pacea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.